Prima menţiune a ţiganilor din Bucureşti a apărut în 1572, când Oprea şi Stan, “feciorii Orzii ţiganul”, au vândut loc de casă grecului Cuciuc. Deşi erau robi, aşa cum erau cei mai mulți țigani la acea vreme, cei doi aveau drept de proprietate şi de liberă folosinţă a proprietăţii. În 1727, este menţionat primul ţigan liber: Dumitraşco.
El avea “trei case, două pivniţe cu vinuri, bani împrumutaţi altora, unelte de căldărar (era vătaf de căldărari) şi haine”. Încă din epoca medievală, cea mai săracă zonă a oraşului era cea de sud-vest. Începea de la Podul Calicilor, de unde pornea, pe atunci, drumul Craiovei, şi s-a mărit, în timp, înspre Pieptănari-Ferentari. Există o legendă, neatestată documentar, conform căreia numele cartierului ar proveni de la nişte “ferentari”, soldaţi ai lui Mihai Viteazul, care au fost împroprietăriţi de domnitor după bătălia de la Călugăreni (1595).
După dezrobirea ţiganilor, în 1856, aceştia au părăsit moşiile şi au început să se adune în comunităţi compacte, la periferia localităţilor mari. Lor li s-au adăugat, în timp, şatrele nomade. Aşa a apărut şi comunitatea ţiganilor din Ferentari.Conform menţiunilor istorice, ţigănimea din sudul Capitalei se întindea, la începutul secolului XX, din actualul bulevard Pieptănari, care derivă din meseria ţigănească de “pieptănar”, adică făuritor de piepteni – menţionată în “Istoria Bucureştilor” a lui Constantin C. Giurăscu – până în actuala Prelungire a Ferentarilor.
Ţiganii sunt un grup etnic originar din nord-vestul Indiei, ce poate fi găsit azi aproape în toată lumea. Ei au migrat în Iran şi în Asia mediteraneeană, începând din secolul V, apoi în Imperiul Bizantin în secolul IX, de unde au pătruns în sud-estul şi centrul Europei, ca şi în nordul Africii, în special Egipt, în secolele X – XIV. În secolul XV au ajuns până în Europa apuseană, iar din secolul XIX, în cele două Americi.
Înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, în actuala Prelungire Ferentari erau vii şi livezi, de unde şi numele uneia dintre cele mai sărace străzi din acest cartier: Livezilor.
“Din câte am auzit de la bătrâni, casele ţiganilor erau rare, câte una la cinci sute de metri sau chiar un kilometru. Uneori veneau şi cei nomazi. În rest, era câmp. În perioada interbelică, ţiganii erau mici meseriaşi, în special lăutari şi cărăuşi. Era o lume cu legea ei, în care străinii nu au fost bine-veniţi”, a spus Eugen Gheorghe, președintele Asociației de Dezvoltare Comunitară Ferentari.
După terminarea războiului, în 1945, în zonele Ferentari, Rahova, Petre Ispirescu şi Sebastian se adăposteau bandele de gangsteri ai oraşului – aşa cum îi ştiu românii din filmul “Cu mâinile curate”, al lui Sergiu Nicolaescu. Un gangster din această perioadă a fost Nicolae Purecica, poreclit Nae Chioru, celebru pentru crime, jafuri şi tâlhării, majoritatea petrecute în Ferentari.
După 1975, Ceauşescu a construit aici uzine şi blocuri de nefamilişti pentru muncitorii aduşi din toată ţara. Astfel, Ferentariul a devenit zonă mixtă, româno-ţigănească. După 1989, fabricile au dispărut, căminele de nefamilişti au rămas de izbelişte, mulţi foşti muncitori au plecat, iar blocurile au fost ocupate aproape în totalitate de ţigani. Aşa au apărut ghetourile din Zăbrăuţi şi Livezilor.
