Războiul de reîntregire: ”Atacul cămășilor albe”, Mărășești, 19 august 1917

Astăzi se împlinesc 101 ani de la ”Atacul cămășilor albe” . Acest atac al Regimentului 32 Infanterie „Mircea” a avut loc în cadrul marii bătălii de la Mărășești, care a întors sorții Primului Război Mondial în favoarea României, pe frontul de est.

Astfel, după victoria românilor la Mărăşti, germanii încearcă străpungerea frontului atât în zona Oituz, cât şi, concomitent, printr-un atac în sudul Moldovei, între cotul Carpaţilor şi Siret (zona situată la Nord de Focşani, având ca punct strategic Mărăşeşti). Prin cele două acţiuni ofensive, aflate în strânsă legătură, Germania şi aliaţii săi de pe Frontul de Est (Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia) urmărea scoaterea României din război şi pătrunderea în sudul Ucrainei, ceea ce ar fi creat premisele câştigării războiului în est.

Confruntările cunoscute generic ca fiind „bătălia de la Mărăşeşti” s-au desfăşurat pe o lungime a frontului de c. 35 km, întreaga fâşie a frontului având c. 75 km (între Nămoloasa şi Valea Sării). Aici stăteau faţă în faţă efective importante: de o parte Armata IV rusă (care avea 84 de batalioane, 32 de escadroane şi 79 de baterii) şi Armata I română, alcătuită din 6 divizii, dintre care una de cavalerie, trei brigăzi, Grupul de artilerie grea, Grupul II aeronautic etc. (forţele luptătoare ale armatei române însumau 170 000 de oameni); de cealaltă parte, Armata IX germană, cu 174 de batalioane, 16 escadroane, 150 de baterii, trei escadrile, o companie de ciclişti etc.

Prima etapă

Bătălia a cunoscut trei faze importante. În prima fază (24 iulie/6 august – 30 iulie/12 august 1917), Corpul I rezervă german a atacat Divizia 34 infanterie rusă, care a cedat frontul pe o adâncime de 3 km şi o lungime de 10 km. Intrarea în luptă a Diviziei 5 infanterie română a zădărnicit încercările germanilor de a ocupa trecerile peste Siret de la Ciuşlea şi Movileni. În aceste condiţii, comandantul trupelor inamice, feldmareşalul August von Mackensen, schimbă direcţia atacului în sectorul Moara Albă-Doaga, forţând trupele româno-ruse să se retragă c. 2 km şi să abandoneze satul Doaga. În noaptea de 25 iulie/7 august – 26 iulie/8 august 1917 au intrat în dispozitiv Diviziile 71 infanterie rusă, 9 infanterie şi 14 infanterie române, pentru a acoperi golul lăsat de Divizia 34 rusă, decimată aproape complet.

În după-amiaza zilei de 28 iulie/10 august a avut loc o contralovitură pentru lichidarea intrândului realizat de inamic între comunicaţia Focşani-Mărăşeşti şi Siret. La ea au participat diviziile 5 şi 9 infanterie române, care au atacat frontal, şi 13 şi 71 infanterie ruse, care au acţionat la flancul de Vest. Confruntarea a fost sângeroasă, iar trupele româno-ruse nu şi-au realizat obiectivele, satul Doaga neputând fi cucerit. În acest context apar neînţelegeri între comandanţii trupelor române şi ruse, gen. Constantin C. Cristescu, respectiv, gen. Aleksandr I. Ragoza, cu privire la desfăşurarea operaţiunilor (29 iulie/11 august). Comandantul român, care dorea o acţiune ofensivă, este înlocuit cu generalul Eremia Grigorescu. Totodată, este creat un comandament unic româno-rus, pus sub comanda generalului Ragoza. În ultimele două zile ale celei dintâi etape a avut loc o reducere a intensităţii luptelor şi o reorganizare a trupelor române şi ruse.

A doua etapă

În a doua fază a bătăliei (31 iulie/13 august – 6/19 august), inamicul a atacat în zona Panciu, forţând unităţile ruse din zonă să se retragă cu c. 6 km. Gen. Ragoza a ordonat ulterior ca marile unităţi române din zonă să se retragă şi ele pe linia noului front de apărare organizat de trupele ruse, ceea ce implica, între altele, şi cedarea localităţii Mărăşeşti. Gen. Grigorescu s-a opus vehement acestei măsuri, dorind ca trupele române să nu-şi părăsească poziţiile. Noua criză de comandament a fost rezolvată de această dată prin demiterea gen. Ragoza şi preluarea conducerii trupelor româno-ruse de către gen. Eremia Grigorescu.

În ziua de 1/14 august, Mackensen a atacat cu o grupare puternică flancul drept al dispozitivului româno-rus, în fâşia Corpului 18 armată rus, pentru a ameninţa flancul stâng al Armatei II române, angajată în bătălia de la Oituz. Inamicul a înaintat câţiva km în zona Chicera (2 km nord de Panciu), ceea ce a creat pericolul străpungerii aliniamentului de apărare. Contraatacul puternic al Diviziei 10 infanterie română, aflat în spatele trupelor ruse, a salvat o situaţie care putea deveni extrem de periculoasă. Concomitent, grupul german condus de gen. von Morgen a atacat poziţiile române din pădurea Prisaca, cele care protejau podul de la Cosmeşti, forţând trupele române să se retragă şi să dinamiteze podul.

După două zile de acalmie relativă (4/17 – 5/18 august), a avut loc atacul general al trupelor inamice (6/19 august 1917), care poate fi considerat apogeul bătăliei de la Mărăşeşti. Grupul de atac german, comandat de gen. von Morgen, compus din 5 divizii de infanterie, a lovit în segmentul de front cuprins între Panciu şi Mărăşeşti, apărat de diviziile române. Cea mai intensă confruntare a fost în zona pădurii Răzoare, unde s-au dus lupte grele pentru cota 100, care domina zona şi asigura stăpânirea ultimei terase spre Siret. Aici, compania de mitraliere condusă de Grigore Ignat, care a rezistat până la ultimul om, a întârziat înaintarea inamicului, în timp ce marile unităţi române au rezistat tuturor atacurilor. Totodată, pentru lichidarea inamicului pătruns, gen. Ion Popescu a organizat un contraatac cu batalioanele de rezervă, obligând trupele germane să se retragă, cu mari pierderi.

La data de 19 august 1917, în Bătălia de la Mărășești, ostașii Regimentul 32 Infanterie au luptat eroic „la baionetă”, intrând în istorie prin jertfa lor supremă pentru apărarea ţării sub legendarul îndemn: „Pe aici nu se trece!”

Soldaţii din acest regiment, numit al „cămășilor albe”, au efectuat numeroase contraatacuri la baionetă, numai în cămăşi.

Este demn de retinut un fragment din interviul realizat de profesorul Ioan Scurtu cu generalul Titus Gârbea, care a fost şeful Misiunii Militare Române la O.K.W. (Oberkommando der Wehrmacht – Înaltul Comandament al Wehrmachtului) şi O.K.H. (Oberkommando der Herres – Înaltul Comandament al Armatei de Uscat), incepand cu luna martie 1944.

„În 1939 eram ataşat militar în Germania. Acolo l-am cunoscut pe generalul Anton Ludwig August von Mackensen. Este acel vestit general care ne-a cucerit pe noi, în 1916. Şi la o mare sãrbãtoare, erau cincizeci de ani de viaţã a lui Hitler, corpul diplomatic şi, mai ales ataşaţii militari în uniformã au fost invitaţi. Alãturi de noi era tribuna veteranilor în care era generalul von Mackensen. Şi când a auzit Mackensen cã eu, ataşatul militar român, sunt acolo, a ţinut ca sã mã vadã. M-am dus, m-am prezentat.
Apoi, noi, ataşaţii militari i-am dat un prânz, o mare agapã, la care el, ca veteran vechi, a venit cu multã plãcere. La dreapta lui Mackensen a stat decanul nostru, care era un colonel suedez, iar în stânga eram eu, care am fost animatorul acestei agape.
Şi el mi-a povestit: “Domnule, dupa ce am luptat cu românii în 1916, am crezut cã a dispãrut armata românã, cã ea nu existã în 1917 când trebuia sã fac un nou efort şi sã cuceresc şi restul României. Dar când a început bãtãlia de la Mãrãşeşti, Mãrãşti, Oituz, mi s-a spus cã în faţa mea este armata românã despre care eu aveam convingerea cã dispãruse. Dar armata românã înviase din cenuşa ei ca pasãrea Phoenix. Rapoartele de front veneau năpraznice: <<Nu sunt români, sunt negri ca dracii şi viteji! N-au nici o haină pe ei! Sunt şi în pielea goală! Sau în cămăşi. Şi la baionetă nu putem să rezistăm!>> Atacul la baionetă îi speria pe toţi! Şi fugeau… fugeau nemţii, care nu fugeau de obicei, de data asta fugeau!”
Aşa povestea Mackensen: „Pe mine m-a bătut la Mărăşeşti armata română, care a înviat ca o pasăre Phoenix, şi care a speriat armata germană!”…

A treia etapă

A treia etapă (7/20 august – 21 august/3 septembrie) s-a caracterizat prin slăbirea considerabilă a intensităţii confruntării, inamicul făcând un ultim efort ofensiv pentru îmbunătăţirea poziţiilor, în zona Varniţa-Muncelu.

Consecinţe

Bătălia de la Mărăşeşti, continuarea în timp şi spaţiu a celei de la Mărăşti, a durat 28 de zile, între care 15 au fost de luptă şi 13 de acalmie relativă. Datele tehnice confirmă amploarea deosebită a confruntării. Armata I română a pierdut 27 410 oameni, ceea ce reprezenta 16% din efectivul avut la începutul bătăliei (între aceştia, 5 125 de morţi, 9 818 dispăruţi şi 12 467 de răniţi). Armata IV rusă a avut şi ea pierderi serioase, cifrate la c. 25 650 de oameni, între care 7 083 morţi, 10 400 răniţi şi 8 167 dispăruţi. De cealaltă parte, Armata IX germană, principala grupare de forţe a inamicului, a avut 60 000 – 65 000 de oameni scoşi din luptă (morţi, răniţi şi dispăruţi).

Prin rezistenţa viguroasă a trupelor româno-ruse la Mărăşeşti şi Oituz, inamicul a fost forţat să renunţe la ofensivă, eşuând în încercarea de a ocupa Moldova şi de a scoate România din război. Totodată, statul român îşi continua existenţa, la fel şi speranţa românilor într-un deznodământ favorabil al războiului.