În anul 1868 drumurile nu se închideau din cauza zăpezii.Asta pentru că fiecare 3 kilometri de drum public era adminstrat de câte un cantonier de drumuri. Acesta întreținea porțiunea de șoseaua de care răspundea și trebuia să asigure traficul indiferent de anotimp, ziua și noaptea. ”Lucrul cantonierului consistă în a menține și a restabili șoseaua în fiecare zi, astfel ca ea să se afle tot-d’a-una uscată”…
În România actuală este un obicei al drumarilor să închidă drumurile publice când începe să ningă. Deszăpezirea se face abia după ce se oprește precipitația. Logica drumarilor este că oricum ninge și ceea ce deszăpezesc se pune la loc, mai bine economisesc combustibil, stau la căldurică și, la oprirea ninsorii, se poate trece la curățarea șoselelor. Asta, dacă nu cumva între timp deszăpezește Dumnezeu, dând drumul unor temperaturi mai mari decât normalul peste plaiul românesc.
Cu un secol și jumătate în urmă, ”Legea pentru drumuri”, publicată în monitorul Oficial nr. 75 din 30 martie 1868, interzicea oprirea traficului pe șosele indiferent de motiv.
Drumarul secolului XIX ”lucra cu stăruiță pe orice anotimp”
Prin acestă lege, rețeua de drumuri era îngrijită de cantonieri. Aceștia aveau în adminstrare câte 3 kilometri de șosea, la câmpie și 2 sau un kilometru la munte. Conform art. 16:
”Cantonierii sunt plătiți cu luna și însărcinați cu lucrările de mână trebuitoare la întreținerea zilnică a șoselelor”.
Pentru a ajuge cantonier, o persoană trebuia: ”A fi român sau naturalisat; a nu fi mai tânăr de 22 de ani, nici mai în vârstă de 50 de ani; a avea constituție sănătoasă și a fi lipsit de orice infirmitate, care să-l împiedice de a lucra în toate zilele și cu stăruință pe orice anotimp; a poseda un certificat de bune purtări, liberat de către primăria comunei și care nu va fi mai vechi de doi ani”.
De asemenea: ”În condiții egale se vor prefer tot-d’a-una cei însurați precum și militari liberați din armată și aceia cari vor ști să citească și să scrie”.
”Dacă neaua amenință a întrerupe circulația, să se străpungă repede un drum practicabil”
Art. 22 specifica cu exactitate care era treaba cantonierului de drumuri: ”Lucrul cantonierului consistă în a mențineși a restabili șoseaua în fiecare zi, astfel ca ea să se afle tot-d’a-una uscată, netedă, curățită de praf și mai cu seamă de noroi (glod), fără pericol în timp de îngheț și având toate părțile ei în cea mai bună stare”.
Același articol specifica cum se procedează pe timp de troienire a zăpezii: ”În timpul iernei, dacă neaua (zăpada) a căzut în mare cantitate și amenință a întrerupe circulația în unele puncte prin grămădirea ei, să se străpungă repede un drum practicabil cel puțin pentru un șir de trăsuri”.
”A priveghea sub grea răspundere”…
Adică, oricât de mare era viscolul, traficul nu trebuia întrerupt. Pentru munca sa, cantonierul primea sprijin, conform legii, de la primăriile din zona drumului administrat de acesta, prin oameni care aveau de făcut ”zile de prestație în natură”.
Mai mult, cantonierii răspundeau de materialel de construcție folosite la întreținerea periodică a șoselelor: ”A priveghea sub grea răspundere ca niciuna din grămezile date în seamă să nu seia decătre particulari sau de antreprenorii de aprovisionări în timpul executărei acestora”. Astăzi nu mai răspunde nimeni…
