România era capabilă în 1989 să-și producă singură toate componentele necesare pentru energia nucleară. După 1990, toată aparatura a fost distrusă, industria autohtonă care era capabilă să facă reactoare CANDU a dispărut, combustibilul de uraniu a ajuns să fie importat, iar rezerva de apă grea ce valorează un miliard de euro a rămas nevalorificată, spun specialiștii. Asta în condițiile în care în 1982, la scurt timp după începerea lucrărilor la Cernavodă, România a fost curtată pentru colaborare pe probleme nucleare de chinezi, argentinieni, irakieni și libieni.
Cercetarea nucleară românească împlinește, în 2019, 70 de ani de existență. Cu acest prilej se lansează o carte despre istoria fizicii, în care un subcapitol va fi dedicat energeticii nucleare concepute la Măgurele. Istoria fizicii românești începe în 1949, când Horia Hulubei înființează primul institut național de profil. Ulterior, acesta se mută în Măgurele, pe fostul domeniu Oteteleșanu.
Institutul se dezvoltă în timp, iar imediat după 1960 se pune problema aplicării cercetărilor de fizică nucleară în producerea de energie. Atunci se naște ideea realizării unei centrale electrice nucleare în România. Se optează pentru soluția reactoarelor canadiene de tip CANDU.
”Marile puteri foloseau atunci tehnologia cu uraniu îmbogățit. Noi am optat pentru cea canadiană, nouă, cu uraniu natural și apă grea. S-a optat pentru soluția canadiană deoarece în acest mod nu mai depindeam de ruși, adică de uraniul îmbogățit”, a explicat fizicianul Dorel Bucurescu, cercetător științific gradul I la Institutul de Fizică Nucleară (IFIN) din Măgurele.
Nuclearelectrica prezintă, pe pagina sa de internet, argumentele care au stat la baza alegerii filierei de reactori de tip CANDU. Alegerea tehnologiei a avut în vedere:
Reputația remarcabilă, recunoscută la nivel internațional pentru performanțele atinse din punct de vedere a sistemelor de securitate nucleară și protecție a mediului inconjurător.
Realizarea independenței energetice a țării (având resurse proprii de uraniu natural – combustibil, apa grea -, moderator și agent de răcire, putând fi produsă în țară).
Posibilitățile industriei românești de a asimila în producție majoritatea echipamentelor necesare.”
România a contractat de la canadieni cele două reactoare și realizarea construcției. Între timp însă, Ceaușescu a cerut asimilarea în industria autohtonă a întregii tehnologii, în așa fel încât economia românească să poată fi capabilă ulterior să realizeze și alte centrale de tip CANDU, cu puteri proprii.
”Între 1977 – 1989, Institutului de Fizică Atomică i s-au dat sarcini în legătură cu asimilarea completă a centralelor nucleare electrice de tip CANDU. Întreaga cercetare era orientată către activități de producție, chiar microproducție. Acel program energetic nuclear cuprindea tot fluxul tehnologic necesar. După 1990, totul a dispărut și toată aparatura a fost distrusă. Acum, toată această tehnologie trebuie cumpărată”, spune Dorel Bucurescu.
Din acel flux tehnologic făceau parte fabricile de combustibili nucleari de la Feldioara și Pitești, precum și Uzina de apă grea de la Drobeta-Turnu Severin.
În 1982, la scurt timp după începerea lucrărilor la Cernavodă, România a fost curtată pentru colaborare pe probleme nucleare de chinezi, de argentinieni, de Irakul lui Saddam Hussein şi de Muammar Gaddafi, conducătorul Libiei. Saddam şi Gaddafi erau interesaţi în special de modul de obţinere a apei grele.
Dintre toţi, România nu a colaborat decât cu China.
Începând din 1990, totul s-a prăbușit. În acest moment, industria autohtonă care era capabilă să facă reactoare CANDU a dispărut, iar combustibilul de uraniu este importat.
”Nuclearelectrica a renunțat să mai cumpere uraniu, adică materia primă, de la Companiei Naţionale a Uraniului (CNU), în anul 2015, preferând importul din Canada, în măsura în care CNU este obligată prin lege să vândă exclusiv către Nuclearelectrica. Asta pentru că firma canadiană, cu acționariat rusesc, practică în România un preț de dumping pentru a ne distruge. Am sesizat aceste lucruri la CSAT”, spune Mugurel Huțuleac, președintele Sindicatului Exploatare–Preparare Uraniu.
Uzina de la Drobeta-Turnu Severin, intrată în insolvență, mai are 100 de angajați care păzesc o rezervă de apă grea ce valorează un miliard de euro. Rezervă pe care România nu știe să o valorifice, spun specialiștii.
