Exodul orăşenilor către Litoral, pe timp de vară, nu-i lucru nou. Ceva similar se petrecea şi în urmă cu 200 de ani, când bogătaşii lăsau în sezonul cald oraşele prăfuite şi se retrăgeau la casele de la ţară ori mergeau în staţiunile balneare la modă. În special boierii din Bucureşti trăgeau obloanele la reşedinţele principale, îşi urcau familia în caleşti şi luau drumul provinciei sau străinătăţii pentru luni bune.
“Bucureştiul a fost întotdeauna deprimant, prăfuit, de aceea, bucureştenii bogaţi preferau să stea vara în casele de vacanţă de pe moşiile lor sau în staţiunile turistice, în special în cele balneare, din străinătate. Însă şi dacă rămâneau acasă aveau cum se răcori pe timp de caniculă. În general, casele boiereşti – inclusiv cele de vacanţă – aveau pivniţe adânci şi răcoroase. Acolo puteau sta tihniţi, feriţi de arşiţă. Se răcoreau în căzi din lemn um-plute cu apă rece şi beau sucuri de fructe”, ne-a dezvăluit istoricul Dan Falcan.
Românii mergeau în Austria, prinţesa Sissi venea la noi Cei care plecau în staţiunile străine preferau Cehia, Italia, Germania şi Austria, ne-a povestit acelaşi istoric: “Cele mai apreciate staţiuni vechi din Europa, la care se duceau şi boierii români, erau Karlovy Vary, din Cehia, ce datează din secolul la XIV-lea, Bagno Vignoni, din Italia, care este cunoscută din Antichitate, Baden-Baden, din Germania, cunoscută de pe vremea romanilor, şi Bad Ischl, din Austria, celebrele băi ale împărătesei Sisi a Austriei. Interesant este că în vreme ce boierii români mergeau la Bad Ischl, împărăteasa Sisi venea la noi, la Băile Herculane…”.
Dimitrie Papazoglu, colonel, istoric şi geograf român ce a trăit între 1811 şi 1892 şi a fost interesant în special de istoria Bucureştiului, a lăsat scris că boierii obişnuiau să-şi petreacă timpul cu cei asemenea lor, nu se amestecau cu prostimea şi mergeau în vacanţă pe propriile moşii sau pe cele ale prietenilor. Cei care alegeau să rămână totuşi în oraş, din raţiuni numai de ei ştiute, se delectau cu artă. Una… mai puţin elevată. “În centralul teatrului (din Bucureşti – n.r.) se repezintă orice trupe teatreale vin în Capitală, concertişti, muzicanţi; cum şi escamatori – pe vremea de vară”, a scris Papazoglu. Săracii făceau baie în Dâmboviţa.
Apa era refugiul tuturor din faţa caniculei, însă în vreme ce privilegiaţii sorţii se scăldau în lacurile şi izvoarele termale din staţiunile de lux, săracii se mulţumeau cu variante mai puţin… sau deloc igienice. Există o pictură păstrată într-un lăcaş de cult de pe cheiul Dâmboviţei – Biserica Bucur din Capitală -, în care se arată ce făceau bucureştenii secolului al XVIII-lea vara, pentru a se răcori.
Se vede bine că bărbaţii care se scăldau în Dâmboviţa nu-şi ascundeau nuditatea faţă de femeile care spălau rufe puţin mai sus, cam pe unde se află Biblioteca Naţională astăzi. De unde ar rezulta că nudismul nu a fost niciodată vreo mare şmecherie la nivel autohton, în Muntenia cel puţin…
Apa curentă, de băut, fără de care noi nu ne putem imagina azi viaţa, era în urmă cu 200 de ani doar un vis frumos. Pe atunci, se cumpăra din stradă sau pe abonament. Despre începutul de secol XIX, jurnalistul Constantin Bacalbaşa scria în “Bucureştii de altădată” (operă în 4 volume, scrise între 1927 şi 1932 – n.r.): “Apa, nefiind introdusă la domiciliu, era vândută de sacagii, fie că o aduceau abonaţilor la preţul mediu de 50 de bani sacaua, fie că o vindeau pe străzi, strigându-şi marfa, la fel cu toţi ceilalţi vânzători ambulanţi. (…) Mai era obiceiul ca urmaşii unui mort să dea apă de pomană. Aceştia plăteau apa din saca şi îl obligau pe sacagiu să o împartă gratuit la lume. Şi atunci sacagiul pornea pe străzi strigând: – De pomană, apă! Apă! Aaapă!…”.
Moşia boierului Bolomey din Cosâmbeşti, Ialomiţa, era unul din locurile de întâlnire predilecte ale protipendadei bucureştene pe timp de vară, la începutul secolului al XX-lea. La fiecare sfârşit de săptămână, caleştile boiereşti băteau drumurile Bărăganului pentru ca nobilii, scriitorii şi intelectualii să participe la cele mai rafinate petreceri. Meniul era bogat, iar distracţia dura, de cele mai multe ori, trei zile şi trei nopţi. Construit pe la finele secolului al XIX-lea, de o anume familie Gheţu, al cărui nume se pierde în istorie, conacul a fost cumpărat, în 1932, de boierul Constantin Bolomey. O legendă referitoare la această construcţie vorbeşte despre faptul că Bolomey era atât de extravagant, încât a ordonat ca acoperişul să fie îmbrăcat în monede de aur.
O mărturie din Moldova începutului de secol XIX despre vacanţele petrecute la conacele de vară ale boierilor a lăsat istoricul şi scriitorul Radu Rosetti (foto), urmaş al unor familii de boieri şi domitori. Alături de gazde, la aceste case de vară erau prezenţi mulţi prieteni.
Erau ca nişte pensiuni unde petrecăreţii nu plăteau nimic, căci gazdele erau cu dare de mână şi dornice să impresioneze. Interesant în scrierea lui Rosetti este că exact ce spun medicii acum, că pe caniculă nu este deloc indicat consumul de alcool, a aplicat în urmă cu 200 de ani regimul fanariot. Iată ce spunea istoricul: ”Între două şi trei ceasuri după-amiază se întorceau de obicei vânătorii şi lumea se punea la masă. Bunicul meu stăpânea moşiile Bohotinului cu colţul Cornei (…).
O masă la Bohotin nu era lucru de glumă. Bunicul avea în pivniţile lui vinaţuri minunate, căci poseda vii în podgoriile cele mai vestite din ţară. Dar boierii din vremea de care vorbesc făceau prea puţin caz de vin, nu puţini din ei beau de obicei la masă numai apă, ceilalţi numai câte un păhăruţ de vin, mult două. Iar cucoanele nu beau vin aproape deloc. Pe lângă multele răutăţi ce ni le-a adus regimul fanariot, el a făcut ca boierii moldoveni, buni beţivi înainte de începutul veacului al optsprezecelea, să ieie în privinţa băuturii minunatele obiceiuri de sobrietate al ţărigrădenilor”. După masă, mergeau cu toţii în grădină, unde rămâneau până la căderea nopţii. Tăifăsuiau şi jucau cărţi. ”Bunicul lua rareori parte la vreo «preference», dar bunica nu se da în lături nici de la «stos», nici de la «ghiordum»”, explică Radu Rosetti în volumul ”Amintiri”.
Toate cele trei distracţii cu denumiri bizare, de nerecunoscut pentru noi – prefe- rence sau preferanzen, stos şi ghiordum – erau jocuri de cărţi populare la vremea respectivă. Preferanzen datează de la începutul secolului al XIX-lea, a fost inventat la Viena şi s-a răspândit pe tot teritoriul estic al Imperiului Austro-Ungar. Despre stos se ştie că fiecare jucător miza pe o anumită carte, pierzând sau câştigând apoi în funcţie de valoarea cărţii alese.
