Inceputul mileniului III. Vara.
Plecare din Bucuresti, destinatia Sulina. Pentru a ajunge la punctul terminus trebuie sa treci mai Intai prin Tulcea. Exista un singur tren catre Tulcea, care pleca la 17.30 din Bucuresti si atinge orasul dunarean la ora 21.45.
Tantari. Somn putin. Oboseala. A doua zi, la ora 7.00, luam vaporul catre Sulina. Inghesuiala, caldura. Printre calatori sunt si turisti straini, germani, englezi, greci etc. Ei sunt enervant de fericiti, chiar daca stau in picioare pe punte. Se bucura de fiecare ciora care zboara peste apa. Dupa 4 ore de uruit pe bratul de apa, vaporul ajunge in vechiul port si se lipeste de faleza. Faleza e chiar strada principala a Sulinei.
„Europolis”.
In stanga e Autoritatea Navala, in dreapta o biserica ortodoxa, cu adevarat monumentala – ulterior aflam ca mai exista una identica In Muntii Padurea Neagra, la izvoarele Dunarii din Germania.
In apropiere a fost infipta in pamant o sculptura realizata din deseuri metalice, un peste stilizat, un schelet de fapt, peste oricum, care se uita cu ochii bulbucati Inspre apa verde a Dunarii. Are vreo cinci metri lungime si aproximativ un metru si jumatate inaltime. Turistii se opresc, se uita, se pozeaza si pleca mai departe satisfacuti. Prima impresie e buna.
„Unde gasim un hotel?” Exista un singur hotel si suntem Indrumati, cu uimire, inainte, pe chei, „dar ce vreti sa faceti la hotel?” Se numeste „Hotel Intim” si este parasit de 4 ani, are geamurile sparte si peretii coscoviti. Intr-adevar, ce vrem sa facem acolo?… Singurele locuri de cazare se gasesc la pensiuni. Buuun… Ajungem la o pensiune, pe o strada fara nume. In Sulina sunt cateva strazi paralele care pleaca din faleza, numerotate ca la americani: strada 1, strada 2… Ele sunt legate de stradute perpendiculare, care, in marea lor majoritate, nu au nici numere, nici nume. Oricum, postasul ii cunoaste pe localnici, in orasul Sulina sunt doar 4.500 de suflete.
Camera este curata, avem la dispozitie o bucatarie, o baie – e un loc civilizat. Iesim pe faleza, adica in centru. Jean Bart scria ca strazile Sulinei sunt pustii la orele pranzului, din cauza caldurii. Asa o fi fost pe vremea lui, acum insa, chiar daca soarele arde nemilos, faleza este cutreierata de turisti. Case vechi cu un etaj sau doua, probabil frumoase candva, destul de degradate acum, unele chiar abandonate, cateva blocuri in stil Ceausescu. La o terasa nu poate trece neobservat un grup vesel nevoie mare, un marinar si trei civili in fata unor halbe cu bere. In fine, intrebam unde sunt restaurantele. Din nou uimire, ce restaurante, nu exista restaurante. Reformulam: unde se poate manca? A, da, asta e altceva, avem la dispozitie terasele celor mai bine cotate pensiuni din localitate, situate chiar pe drumul principal, adica pe malul apei.
Cautam si gasim. La intrebarea ce fel de peste se poate comanda ni se raspunde mai intai cu o balanganire pe orizontala a capului, apoi prin viu grai: „nu avem.” Daca nu au, nu au… mergem la alt local. Nici acolo nu este peste. Dunarea curge lenesa prin bratul Sulina, la zece pasi de noi. Ne uitam la pestele metalic, mancam pizza si ne gandim ca o vom lamuri mai tarziu.
Vizitam.
Farul vechi, situat undeva in spatele parcului central. Curtea muzeului este pazita de un gard metalic si o poarta inchisa cu lacat. Peste drum un batran sta langa o poarta si se uita la trecatori. Peretii locuintei lui seamana cu burta unei corabii, este imbracata in scanduri asezate orizontal pe toata lungimea zidului. „E o traditie turceasca, ei au inventat in Sulina casele tapetate cu scanduri pe peretii exteriori.”
Candva, valurile marii bateau chiar langa farul-muzeu, dar aluviunile Dunarii au impins uscatul catre est. Orasul l-a urmat, dar mai timid. Proprietarul ultimei locuinte si-a deschis un bar cu terasa, mai bine spus un fel de stramos al teraselor – totul e din stuf si chirpici. Langa bar Incepe maidanul.
Drumul, pe care e un dute-vino permanent, ori cu masina ori pe jos, duce catre plaja Marii Negre, cam la doi kilometri departare de barul pomenit. Este plaja cu cel mai fin nisip din Europa, lata de aproximativ o suta de metri si lunga de cativa kilometri. Apa este mai calda decat in sud, catre Mamaia, datorita Intalnirii dintre Dunare si curentii marini.
Patronul unei firme de turism din Sulina ne lamureste cum sta treaba cu acest tip de afacere in oras. In ultimele veri Sulina a fost populata permanent de cel putin 500 de turisti, un record in materie. Locuri de cazare nu se pot gasi insa decat la pensiuni, sau la gazde ocazionale. „La gazde e periculos, au fost cazuri in care femeia i-a primit, le-a luat banii, iar sotul a venit seara beat si i-a dat afara.”
Tot el explica de ce nu se gaseste peste in portul Sulina: „Singura pescarie din oras a fost inchisa in februaire. Acum se poate manca peste doar in anumite locuri”. Mergem la unul din aceste locuri, pensiunea Ana, si mancam peste. Dar ce peste!… „Cum se face ca dumneavoastra aveti peste?” „Noi il aducem din Teleorman.” Ne intindem picioarele, cum ar spune Marin Preda, sa rada si pantofii. Explicatie: „Aici, la Sulina, de cand s-a inchis pescaria, nu-ti da nimeni marfa cu factura.”
Pe stradutele cartierului vechi se lasa intunericul. Ici colo cate o luminita din curtile caselor-corabii. Ajungem iar la pestele metalic, langa terasa unde ii lasaseram pe cei patru localnici veseli, marinarul si amicii sai, cu vreo cinci ore in urma. Sunt tot acolo.
Adio!
Singurul vapor catre Tulcea pleaca dimineata la 8.00. Inghesuiala infioratoare. Localnici cu bagaje multe, adolescenti „cecetasi”, englezi, scandinavi etc. Un tip se rasteste la calatorii care indrasnisera sa se aseze pe cateva scaune libere in jurul unei mese: „Alo! Ce e aici? Parasiti zona, este a echipajului.” Oamenii isi iau bagajele si se retrag pe culoarul stramt. Nu scria nicaieri ca zona e a echipajului. Cercetasii, asezati pe podeaua metalica, canta la chitara.
Un tulcean masiv, volubil, ne explica, desi nu-l intrebase nimeni, cum e cu nivelul scazut al Dunari si cu pescuitul. Tocmai termina sticla de visinata, de jumatate de litru, si se drege cu ceea ce a mai ramas din sticla de bere de doi litri. „Are Dunarea peste cat nu se poate scoate. N-are nici o treaba seceta. Cu o sticla de votca iei de la pescari o galeata de peste. Dar trebuie sa stii sa te descurci.”
Drumul pana la Tulcea dureaza cinci ore. La sosire in port debarcarea dureaza un sfert de ora. Nerabdare.
In gara orasului Tulcea colegul meu se infige la ghiseul informatii CFR: „Am vrea sa vizam o delegatie, va rugam sa puneti o stampila…”
Raspuns sec: „Pai ce, ati venit cu trenul meu?” Intr-adevar, nu era trenul distinsei doamne, pe vagoane scria SNCFR.
