Situl arheologic din localitatea Sultana – Malul Roşu, judeţul Călăraşi, se pare ca a fost locuită permanent cel puţin din anul 4.000 î.Ch. până astăzi. Studiile multidisciplinare au adus câteva informații șocante asupra acestei așezări străvechi. Coroborate cu datele obținute din alte sirui arheologie, s-a obținut o imagine asupra trecutului populațiilor care au locuit pe aceste melaguri care sunt absolut uimitoare.
În aşezarea neolotică mai sus menționată, aparţinând culturii Gumelniţa, au fost cercetate cel puţin unsprezece locuinţe de suprafaţă, de dimensiuni relativ mici, rar depăşind 4 metri lungime şi 3 metri lăţime. Unele aveau podele din lut amenajate pe un pat din bârne, iar vetrele, nelipsite din case, erau plasate de obicei în colţul de nord-vest. Pereţii aveau stâlpi de lemn cu împletitură de crengi lipite cu lut, iar acoperişul era probabil din stuf. Aşezarea a avut şi un şanţ de apărare, adânc de circa 6 m, care era dublat spre interior de un val de pământ cu o înălţime de aproximativ un metru şi o lăţime de 3-4 metri.
Dintre piesele ceramice se detaşează cea numită „Îndrăgostiţii” de la Sultana, fără îndoială una dintre capodoperele artei preistorice, cu nimic mai prejos de celebrul Gânditor de la Cernavodă. Pe fundul unei străchini decorată cu romburi albe şi roşii este modelat un cuplu şezând pe un fel de băncuţă. Bărbatul ţine pe după umeri femeia care are braţele aşezate pe pântec.
Au pictat lalele care încă nu existau în Europa
Una din piesele acestei culturi neolitice a atras atenţia prin decoraţiunea sa ciudtaă.
Este vorba despre un vas deosebit de frumos, numit „Vasul cu lalele”, vechi de 6.000 de ani, care are o problemă… La vremea respectivă nu existau lalele în Europa! Ele au fost aduse în Anatolia de turci, din Extremul Orient, în Epoca Medievală.
De la turci, floarea a fost furată de occidentali abia în secolul al XVI-lea. Mai precis, în anul 1593, când Charles de l’Ecluse (Carolus Clusius) unul dintre cei mai reputaţi horticultori din Europa, ”a procurat” bulbii de lalele din Turcia, prin intermediul lui Ogir Ghiselin de Busbecq, ambasador al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană la curtea sultanului Soliman Magnificul. Abia de la această dată încoace se poate vorbi despre lalele în Europa.
S-a pus întrebarea: de unde ştiau strămoşii noştri de lalele, cu peste 5500 de ani înaintea ca ele să apară pe bătrânul continent, adică, cum le-au desenat, dacă nu le-au văzut? Întrebarea nu a primit încă un răspuns ştiinţific!
O altă ciudăţenie vine din zona geneticii. Aşa cum arată speciliştii, studiile genetice asupra oaselor din cimitirul neolitic al localităţi arată că preistoricii aveau aceleaşi gene ca şi actualii localnici. Adică românii, spre deosebire de alţi europeni, nu s-au mişcat de pe teritoriul lor de cel puţin 6.000 de ani – iar călărăşeanul este tot călărăşean încă din epoca pietrei.
Textul stiințifice despre acestsit arheologic spu că: ”Analizele efectuate pe AND mitochondrial au relevant faptul că populaţiile Boian şi Gumelniţa sunt foarte apropiate genetic de populaţia contemporană din România, comparativ cu alte populaţii din Europa sau Asia”. Menţionăm că Boian este o cultură care a precedat Gumelniţa.
Cu alte cuvinte, a avut loc un test genetic, iar datele spun că mişcările de populaţii, despre care s-a presuspus că ar fi devastate teritoriul actualei Românii şi ar fi modificat structura etnică, iclusiv prin romanizarea Daciei, nu au susţinere biologică. Adică, nu suntem latini!
Ideea testării paleogenetice a poporului român nu este chiar nouă. A mai existat un test făcut pe acestă temă, iar rezultatele au fost identice.
Paleogenetica ne rescrie istoria
În toamna anului 2001, s-a născut la Facultatea de Biologie din Bucureşti ideea realizării unui studiu de paleogenetică având ca scop determinarea originii poporului român.
Un astfel de demers presupunea compararea genetică a unor rămășițe osoase aparținând populațiilor vechi care au trăit pe teritoriul României cu situația genetică actuală a populației acestei țări, pentru a se verifica gradul de înrudire.
În proiect s-au alăturat, pe parcurs, antropologii, care au oferit cea mai mare parte a materialului osos studiat. În total, studiul a avut la dispoziție material osos din peste 20 de situri din România (bazinul carpato-danubiano-pontic), de la un număr de 50 de indivizi aparținând populațiilor vechi. De asemmeena, studiul a primit sprijin privind informaţiile genetice ale populaţiilor actuale din Europa.
În ceea ce privește probele de sânge de la populația actuală a României, acestea au fost obținute de la Institutul Marius Nasta și Clinica de Ftisiologie București.
Finanțările au fost susţinute din bugetul directorial al Institutului de Biologie Umană și Antropogie al Universității din Hamburg, Germania, și prin Programul Sokrates-Erasmus al Uniunii Europene.
Concluziile studiului s-au dovedit, până la urmă, bulversante Astfel, între actuala populație a României și populațiile care au trăit pe teritoriul acestei țări acum 2.500 – 5.000 de ani există o clară înrudire genetică, ceea ce vorbește despre o continuitate incontestabilă a poporului român pe aceste meleaguri.
Actuala populație a României se înrudește genetic în special cu populațiile Greciei și ale Bulgariei, care s-au dezvoltat într-un spațiu locuit cândva de traci, cu care s-au și amestecat, și doar într-o mică măsură cu populația italiană.
S-a mai dovedit, iar aceasta este cea mai șocantă concluzie a studiului, că o parte dintre italieni, în special cei din nord, sunt la rândul lor înrudiți genetic cu populațiile vechi care au trăit în Arcul Carpatic acum 2.500 – 5.000 de ani. De unde concluzia halucinantă că nu noi suntem urmașii Romei, ci o parte dintre italieni sunt urmași ai tracilor.
Gumelniţa, prima civilizaţie din Europa
În a doua jumătate a mileniului al V-lea î.Ch., în partea de Miazazi a României, a evoluat Civilizaţia Gumelnita, care si-a luat numele după primele descoperiri arheologice aparţinând acestei culturi, la Măgura Gumelniţa, la 4 kilometri nord-est de municipiul Olteniţa. Această civilizaţie a fost cea mai avansata din Europa la acea vreme, purtătorii ei fiind într-un stadiu de dezvoltare socială şi economică similar celor din civilizaţiile contemporane din Egipt şi Mesopotamia, considerate leagăne ale civilizaţiei omenirii.
Aria Civilizaţiei Gumelniţa cuprindea toata Muntenia, Sudul Moldovei, Dobrogea, Estul Bulgariei, ajungând până la Marea Egee. Ceramica ei, variat decorată, are ornamente incizate, reliefate sau pictate, mai ales cu grafit. Motivele decorative predominante sunt cele geometrico-spiralice.
Oamenii de atunci prelucrau aurul şi arama, din care făceau în special podoabe.Unele realizări plastice ale acestei civilizaţii sunt adevărate opere de artă.
Misterul celei mai vechi scrieri din lume, de la Miercurea Sibiului
Descoperirile de la Sultana nu sunt singurele care bulversează istoria acestor locuri. În anul 2012 a avut loc o descoperire arheologică excepţională la Miercurea Sibiului, despre care s-a vorbit foarte puţin până acum, în mod absolute inexplicabil.
Până în anul 2012 se presupunea că cea mai veche scriere din lume, datată 5500 î.Hr., aparţine culturii neolitice Turdaş, prin cele trei tăbliţe descoperite la Tărtăria, judeţul Alba, în anul 1961. Tăbliţele sunt inscripţionate cu un alfabet asemănător cu cel sumerian, doar că cel din Ardeal e cu cel puţin 1.000 de ani mai bătrân.
Mulţi istorici au criticat vehement descoperirea de la Tărtăria, motivând că ea nu poate reprezenta o scriere, în înţelesul de astăzi, ci o simplă înşiruire de simboluri. Printre aceşti istorici se număra şi directorul Muzeului Naţional Bru-kenthal, prof. dr. Sabin Luca.
Soarta a vrut ca tocmai profesorul Luca să descopere, pe traseul viitoarei autostrăzi Sibiu – Orăştie, în situl arheologic Miercurea Sibiului 2, la doar 40 de kilometri distanţă de Tărtăria, o scriere şi mai veche.
“Eu sunt zguduit. Am organizat simpozioane, am publicat volume internaţionale cu semne şi simboluri, căutând să destructurez ideea după care în perioada neolitică existau sisteme de scriere. Nu ştiu ce să zic în cazul acesta, e ceva ordonat, nu e ornament. Din punct de vedere ştiinţific, este o descoperire deosebită. Când va apărea în lumea internaţională va stârni o furtună”, declara atunci directorul Muzeului Naţional Brukenthal.
Obiectul este o bucată dintr-un vas ceramic inscripţionat, a fost realizat în anul 6200 î.Hr., adică are o vechime de 8.200 de ani, şi a fost găsit la cinci metri sub pământ, adâncime neobişnuită pentru săpăturile arheologice.
Deşi nu există încă o cheie de citire a mesajului de pe vas, Sabin Luca consideră că înlănţuirea de semne ar putea fi descifrată dacă vor fi puse cap la cap simbolurile asemănătoare care există din abundenţă în zona dunăreană.
În data de 1 Decembrie 2012 în Sala Polivalentă din Sibiu, construcţie lipită de Palatul Brukenthal, a fost organizată o expoziţie în care a fost prezentat cu mult fast acest obiect ceramic ieşit din comun – practice cea mai veche scriere din lume!
Ciudat a fost faptul că anul următor Muzeul Brukenthal a primit un buget de nouă ori mai mic decât în 2012, iar Ministerul Culturii a cerut demisia directorului Sabin Luca.
Directorul a rezistat atacurilor, dar de atunci nu se mai vorbeşte despre cea mai veche scriere din lume.
