
Astăzi se împlinesc 28 de ani de la reînființare Partidului Național Liberal
Pe 6 ianuarie 1990, la trei săptămâni de la Revoluție, a fost reînființat oficial Partidul Național Liberal (PNL). Această formațiune politică este unul din principalele partide din România și totodată cel mai vechi din țară. A fost înființat prima dată sub acest nume la 24 mai 1875. Din cele 87 de guverne ale României, 30 au fost conduse de premieri liberali. De numele și istoria Partidului Național Liberal se leagă cele mai importante evenimente din istoria modernă a României: instaurarea monarhiei constituționale (1866), obținerea independenței de stat (1877), ridicarea României la rang de regat (1881), Războiul de întregire a neamului și crearea României Mari (1918), adoptarea Constituției din 1923, și relansarea economică după criza din 1929–1933. În toată această perioadă, liberalismul a devenit fundamentul ideologic pe care s-a construit România modernă.

Primii ani ai noului principe Carol I se dovedesc ani de instabilitate politică, în care facțiuni liberale și conservatoare își dispută puterea făcând alianțe și compromisuri de multe ori bizare. În 1867 are loc „Înțelegerea de la Concordia” între facțiunile liberale, cu excepția celei conduse de Ion Ghica. Se alcătuiește pentru prima dată și un program de guvernare numit „Fracțiunea”, un program cu vederi progresiste. Următoarele trei guverne vor fi impuse de acest embrion de partid liberal, care va intra în conflict cu Marile Puteri din cauza politicii sale antisemite. Coagularea liberală determină apariția unei noi facțiuni conservatoare numită „Juna dreaptă” condusă de N. Blaremberg, Aristide Pascal și Petre P. Carp.
Un moment important al istoriei Partidului Național Liberal îl constituie luna martie a anului 1871, când prin instalarea la putere a noului guvern conservator, liberalii se vedeau aruncați în opoziție. Conștienți de necesitatea combaterii în comun a adversarilor politici, abandonând interesele de grup și rivalitățile dintre personalități, ei au arătat o mai mare dorință de colaborare cu ocazia alegerilor organizate la începutul lui mai de Lascăr Catargiu. Numai că, ingerințele administrative, dar și nemulțumirea unor electori față de radicali și fracționiști îndeosebi, care prin atitudinea lor puseseră în pericol precarul edificiu politic instituit în 1866, asigurau un succes consistent coaliției grupărilor conservatoare, marcându-se astfel un moment important în viața politică românească, prin depășirea instabilității guvernamentale și inaugurarea unei perioade de ordine constituțională și construcție legislativă.



Pierzând puterea în asemenea împrejurări, cu o poziție șubredă în corpurile legiuitoare, liberalii radicali, în special, își intensifică eforturile în vederea realizării unor acțiuni concertate la scară națională. Deoarece posibilitatea lor de activitate politică se diminuase, nefăcându-se simțită în corpurile legiuitoare unde posedau un număr restrâns de deputați și senatori, liberalii își pun toate nădejdile în presă. Din aceasta intenționau să facă mijlocul principal al activității lor opoziționiste, s-o transforme într-un instrument de modelare a opiniei publice și, totodată, într-o puternică forță de combatere a guvernului conservator. Drept consecință, la 8 noiembrie 1871, era organizat la Iași un congres al presei liberale unde reprezentanți ai unor periodice își propuneau un program comun de acțiune. În temeiul unui asemenea acord între fruntașii presei libere din țară, era organizată o susținută campanie politică prin care se denunțau tranzacțiile economico-financiare oneroase încheiate cu firme străine, injoncțiunile politicii germane, dar și rolul lui Carol I în tutelarea unei asemenea politici.
Un moment decisiv în cadrul acțiunii liberale l-a constituit campania pentru alegerile parlamentare din aprilie 1875. Hotărâți să acționeze pe aceeași platformă împotriva guvernului conservator, încă de la 4 ianuarie liberalii alcătuiau un comitet central electoral, care își propunea coordonarea activității politice la scara întregii Românii. În aceeași conjunctură, la 23 ianuarie începe editarea unui periodic semnificativ intitulat „Alegătorul liber”, iar două zile mai târziu întemeiau o ligă menită a combate guvernul conservator, liberalii coalizați tipăreau manifeste și broșuri, difuzau programe de acțiune și profesiuni de credință, organizau reuniuni politice în capitală, în diverse alte orașe și chiar la sate, adresându-se direct maselor populare. Această activitate propagandistică crease o stare de spirit de exaltare împotriva „tiraniei boierilor”, reuniunile ținute în săli, în grădini publice și chiar pe străzi răsunând de nemulțumiri exprimate la adresa guvernului conservator, care devenea cu atât mai criticabil cu cât recurgea la forță spre a asigura liniștea publică.

În ciuda unei intense activități politice, a unei acțiuni combative, deschisă direct nu numai spre electorii din colegii ci și spre masele populare, liberalii coalizați nu reușeau să-și asigure o preponderență în corpurile legiuitoare, rămânând în opoziție. Deveniți mai preocupați de necesitatea închegării unei puternice formațiuni politice, de desăvârșire a procesului de raliere, la 24 mai 1875, fruntași ai diferitelor formațiuni, cărora li se adaugă și disidentul conservator Manolache Costache Epureanu, făceau legământ să acționeze pentru triumful deplin al principiilor liberale în viața politică românească.[10] Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, George D. Vernescu, Alexandru G. Golescu, pecetluiau alianța parlamentară printr-o reuniune ținută în casa din stradă Enei, proprietate a maiorului englez Sir Stephen Bartlett Lakeman, stabilit definitiv în România și cunoscut sub numele de Mazar Pașa, prin care puneau bazele Partidului Național Liberal. La 4 iunie 1875, „Alegătorul liber” publica programul acestei puternice formațiuni politice, iar o zi mai târziu, „Românul” insera lista cu numele celor 25 de membrii constituiți în Comitet coordonator: V. Arvanezu, Dimitrie I. Berindei, Pană Buescu, Ion C. Brătianu, Dumitru Brătianu, dr. Nae Calinderu, Dimitrie Cariagdi, Ion Câmpineanu, Manolache Costache Epureanu, Nicolae Fleva, Mihail Ferechide, Ion Ghica, Dimitrie Gianni, Alexandru G. Golescu, Constantin Grădișteanu, Mihail Kogălniceanu, Alexandru Lupescu, Constantin Nacu, Remus Opreanu, Pache Protopopescu, C. A. Rosetti, Eugeniu Stătescu, Dimitrie A. Sturdza, George Văcărescu.

Deși cuprindea toate nuanțele, Partidul Național Liberal se baza în fapt pe puternicele structuri radicale întemeiate anterior de Ion C. Bratianu și C. A. Rosetti. Deși consulul francez releva că șeful unei asemenea formațiuni politice pare a fi Ion Ghica, în realitate beneficiarii unei organizării liberale la scară națională erau cei doi fruntași mai sus-menționați, care prin relațiile lor în decursul lunilor iunie și iulie reușeau să întindă rețeaua de organizații liberale în principalele orașe din țară, atât în Muntenia cât și în Moldova. Fracționiștii din jurul lui N. Ionescu constituiau și ei o puternică organizație la Iași, afiliată la Partidul Național Liberal. În acest fel, până la finele anului 1875, structuri liberale erau implantate nu numai în orașele ci și în statele României. Reuniți sub aceeași conducere, liberalii de toate nuanțele întemeiau astfel cea mai puternică forță politică a României.
Ion C. Brătianu a fost primul președinte al PNL,[5] până la moartea sa în 1891, urmat de Dumitru Brătianu (1891–1892), Dimitrie A. Sturdza (1892–1909), Ion I. C. Brătianu (1909–1927), Vintilă Brătianu (1927–1930), Ion G. Duca(1930–1933), care a fost asasinat de legionari, și Constantin I. C. Brătianu (1933–1947), care a fost întemnițat de comuniști la penitenciarul Sighet, unde a și murit.

PNL s-a aflat la guvernare între 1876 și 1888, după care a urmat lunga conducere conservatoare (1888–1895). Perioada Belle Époque s-a aflat din punct de vedere politic sub semnul rotativei guvernamentale, instituită la inițiativa regelui Carol I. În timpul rotativei guvernamentale (1895–1916) la conducerea țării au alternat guverne liberale și conservatoare, pe câte o perioadă de patru ani. Sistemul rotativei nu a mai putut fi utilizat în perioada interbelică, când a avut loc o fărâmițare și radicalizare a scenei politice din România. PNL a format cele mai multe guverne din perioada interbelică și a fost promotorul Constituției din 1923. Liderul opoziției a fost Iuliu Maniu, fost președinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, apoi președinte al PNȚ.
Liberalii au continuat, în schimb, să joace un important rol politic, reprezentând în practică cel mai puternic partid politic al perioadei interbelice. Ei au condus neîntrerupt din 1914 și până în 1919 (cu o scurtă întrerupere între martie–noiembrie 1918), când, asemenea altor partide liberale europene, au pierdut alegerile organizate de ei pe baza votului universal.
După o scurtă perioadă de organizare și de extindere în teritoriile nou alipite, liberalii s-au reîntors la putere, și au guvernat între 1922–1928 (cu o întrerupere între martie 1926 și iunie 1927) și 1933–1937. În perioada 1922–1926 guvernul lui Ion I. C. Brătianu a unificat administrativ și centralizat Regatul României; au fost de asemenea anii refacerii economice și ai aplicării unor reforme, precum introducerea calendarului gregorian și în Vechiul Regat (1919), reforma agrară etc.
După cel de-al Doilea Război Mondial regimul comunist a stopat progresul României în termeni de construcție democratică. Instaurarea unui sistem totalitar a însemnat abolirea pluralismului politic și dizolvarea partidelor politice democratice, inclusiv a PNL, care și-a încetat activitatea în noiembrie 1947. Mulți dintre fruntașii liberali au murit în închisorile comuniste, plătind cu viața credința în principiile democratice și valorile liberale, în vreme ce alții au fost forțați să ia calea exilului. Timp de aproape 50 de ani, liberalii din exil, mulți dintre ei foști lideri ai studenților și tineretului PNL, au continuat să-și promoveze ideile și crezurile și au păstrat viu spiritul PNL.

1990 este anul „reinventării” liberalismului românesc. 1990 este atât momentul reînființării Partidului Național Liberal, cât și primul an în care valorile și ideile liberale au început să-și facă din nou loc în mentalul colectiv. Reînființat la 15 ianuarie 1990 prin Decizia Civilă nr. 4 a Tribunalului Municipiului București,[12] PNL era continuatorul Partidului Național Liberal constituit în 1875, în condițiile în care grupuri liberale existau în Țările Române încă dinainte de revoluțiile de la 1848. În după-amiaza zilei de 22 decembrie, la domiciliul lui Dan Amedeo Lăzărescu a avut loc „o întâlnire de taină”, în care gazda împreună cu Sorin Botez și Nicu Enescu au luat decizia reactivării PNL, „prin constituirea într-un viitor cât mai apropiat, a unui comitet de inițiativă”. Din grupul de inițiativă făceau parte Dan Amedeo Lăzărescu, Radu Câmpeanu, I. V. Săndulescu, Nicu Enescu, Dinu Zamfirescu și alții. Majoritatea fondatorilor erau tot foști deținuți politici, dar unii dintre ei au reușit ulterior să emigreze. Radu Câmpeanu se întorsese de la Paris la puțină vreme după 22 decembrie1989.
La alegerile din 20 mai 1990, PNL a obținut 39 de mandate parlamentare. La începutul anilor ’90 partidul a cunoscut mai multe sciziuni. Prima s-a produs la 23 iulie 1990, când s-a creat Partidul Național Liberal-Aripa Tânără (PNL-AT), din comitetul de inițiativă făcând parte Horia Rusu, Călin Popescu-Tăriceanu, Andrei Chiliman, Radu Boroianu, Dinu Patriciu etc. În aprilie 1991 PNL-AT a semnat Carta pentru Reformă și Democrație și a intrat în guvernul Roman remaniat, cu Dinu Patriciu ca Ministru al Lucrărilor Publice. După căderea guvernului Roman (septembrie 1991), în perioada octombrie 1991–noiembrie 1992, PNL participă la guvernare cu FSN, sub conducerea independentului Theodor Stolojan. PNL a avut în Guvernul Stolojan trei miniștri (George Danielescu – Ministrul Economiei și Finanțelor, Mircea Ionescu-Quintus – Ministrul Justiției și Dan Constantinescu – Ministrul Industriilor), un secretar de stat membru al guvernului (Emil Tocaci – la Ministerul Învățământului și Științei) și șapte subsecretari de stat.
Pentru a contracara FSN, la 26 noiembrie 1991 s-a constituit Convenția Democrată Română (CDR), pe baza unui protocol semnat de PNȚ-CD, PNL, Partidul Social Democrat Român, Partidul Ecologist Român, Partidul Alianța Civică și UDMR, precum și de alte formațiuni politice și civice din cadrul Forumului Democratic Antitotalitar din România: Partidul Unității Democratice, Uniunea Democrat-Creștină, Alianța Civică, Asociația Foștilor Deținuți Politici din România, Solidaritatea Universitară, Asociația „21 Decembrie”, Mișcarea România Viitoare, Sindicatul Politic „Fraternitatea”, Uniunea Mondială a Românilor Liberi. În aprilie 1992 PNL a hotărât părăsirea CDR, ceea ce a prilejuit o nouă scindare a partidului, din care s-a desprins gruparea denumită Partidul Național Liberal-Convenția Democratică (PNL-CD), sub conducerea lui Niculae Cerveni, care a rămas în cadrul alianței.
Consiliul pentru Refacerea PNL a reușit în anul 1993 înlăturarea lui Radu Câmpeanu de la conducerea partidului, considerat instrument al foștilor comuniști, respectiv întoarcerea PNL în Convenția Democrată Română.
Consiliul pentru Refacerea PNL a fost constituit în data de 14 septembrie 1992 de către un grup de deputați și senatori care militau pentru unitatea mișcării liberale, pe atunci zdruncinată după două mari sciziuni ale PNL, generate de poziționarea partidului față de foștii comuniști.
În iulie 1990 a fost creat Partidul Național Liberal – Aripa Tânără (PNL-AT), care a inclus în statutul său punctul 8 al Proclamației de la Timișoara, care prevedea ca foștii membri ai Partidului Comunist Român și ai Securității să nu aibă dreptul de a candida la funcții publice pe o perioadă de 10 ani, respectiv 3 legislaturi consecutive. În aprilie 1992 s-a desprins Partidul Național Liberal – Convenția Democratică (PNL-CD), după ce președintele partidului, Radu Câmpeanu, a scos PNL din Convenția Democrată Română, coaliția anticomunistă dominată de Corneliu Coposu.
Consiliul pentru Refacerea PNL a făcut publică o declarație în care se arăta: „Afirmând că un partid politic se prezintă în fața națiunii nu numai cu un program, ci și cu o echipă; Constatând că statutul PNL este nedemocratic și nu respectă tradițiile național-liberale. Constatând, de asemenea, că PNL nu posedă un program adecvat realităților românești și exigențelor liberalismului contemporan;
Îngrijorat de îndepărtarea masivă a electoratului, inclusiv a propriilor membri, față de PNL, și de izolarea partidului pe plan internațional; Ținând seama de divizarea mișcării liberale; Dând curs puternicului curent al opiniei publice românești, sub deviza: „Un PNL fără Câmpeanu!”;
Consiliul și-a propus și a realizat elaborarea unui statut și a unui program menite să înlăture neajunsurile semnalate, în vederea reunificării forțelor liberale”. „Activitatea Consiliului încetează în momentul în care dezideratele sale vor fi realizate”.
„Consiliul pentru Refacerea Partidului Național Liberal sprijină platforma Convenției Democratice și candidatura domnului Emil Constantinescu la Președinția României”.
Din partea PNL declarația a fost semnată de Cristian-Constantin Zăinescu – deputat de Iași (pentru Moldova), Marian Balaban – deputat de Caraș-Severin și Radu Voicu Roșculeț – deputat de Constanța (pentru Muntenia) și Viorica Edelhauser – deputat de Hunedoara (pentru Transilvania). Din partea PL-AT au semnat Rene-Radu Policrat – decanul de vârstă din Camera Deputaților, Dinu Patriciu și Horia Rusu – deputați de Timiș, Nicolae Simescu – deputat de Sibiu și Daniela Crăsnaru – deputat de București iar din partea PNL-CD au semnat Horia-Radu Pascu – deputat de București, Sabin Ivan – senator de Constanța, Dumitru Călueanu – senator de Galați și Mircea Curelea – senator de Sibiu.
Opțiunea PNL de părăsire a CDR s-a dovedit o eroare strategică, partidul obținând la alegerile din 1992 un rezultat sub pragul electoral de 3% și rămânând în afara Parlamentului. La scurtă vreme după alegeri, pe 28 februarie 1993, Radu Câmpeanu a fost înlăturat de la conducerea PNL, în locul său fiind ales ca președinte Mircea Ionescu-Quintus. Cu un nou statut și un nou program politic, revenit în Convenția Democrată Română, PNL a obținut la alegerile din 1996, un număr de 17 senatori și 27 de deputați.
În 1998 PNL a fuzionat cu Partidul Alianța Civică (PAC). În martie 1999 PNL a fost admis în Internaționala Liberală, iar președintele partidului devine vicepreședinte al Internaționalei.
Cu puțin înainte de alegerile din 2000, PNL se retrage din CDR, obligând Convenția să intre în alegeri cu numele CDR 2000 și își prezintă un candidat propriu la alegerile prezidențiale – Theodor Stolojan. Această strategie a dat roade, PNL intrând în parlament cu 13 senatori și 30 de deputați, spre deosebire de CDR, care a decontat nerealizările administrației CDR–PD–UDMR. În 2003 PNL și PD au creat o alianță pentru alegerile din 2004 sub sigla DA (Dreptate și Adevăr). Alianța l-a desemnat pe Theodor Stolojan drept candidat pentru președinția României. Pe 3 octombrie 2004, cu mai putin de două luni înainte de alegeri, Stolojan a declarat că se retrage din cursa electorală invocând probleme de sănătate, renunțând totodată și la președinția PNL. El a delegat atribuțiile de președinte lui Călin Popescu-Tăriceanu, vicepreședinte al partidului. Acesta a devenit prim-ministru pentru mai multe cabinete, până la alegerile parlamentare din 2008.
În octombrie 2006, un grup de membri și foști membri ai partidului, condus de foștii președinți Theodor Stolojan și Valeriu Stoica, cunoscuți de presă ca apropiați ai președintelui Traian Băsescu și susținători ai apropierii de Partidul Democrat, au lansat așa-numita „Platformă Liberală”, optând să înființeze o altă formațiune politică, PLD, care a avut o viață efemeră, fuzionând cu PD.
La alegerile locale din 2008 s-a clasat pe locul al treilea ca număr de voturi obținute (ca. 19%). PNL a obținut conducerea consiliilor județene în cinci județe (Bihor, Brașov, Călărași, Giurgiu și Hunedoara), respectiv mandate de primar în municipiile Bacău, Baia Mare, Câmpulung Moldovenesc, Vatra Dornei, Deva, Giurgiu, Roșiorii de Vede, Medgidia, Oradea, Zalău, Călărași și Oltenița (în alianță cu PNȚCD). La alegerile legislative din 2008 s-a clasat pe locul al treilea ca număr de voturi și mandate (93 de mandate). În urma alegerilor și a negocierilor ce au urmat a intrat în opoziție.
În martie 2009 Partidul Național Liberal și-a schimbat conducerea în cadrul unui congres extraordinar. Crin Antonescu a fost ales atunci președinte al PNL. Prioritatea noii conduceri a fost constituirea unei alternative politice puternice la guvernul Emil Boc (2) și la guvernul Ungureanu, percepute drept instrumente ale președintelui Traian Băsescu. În 2011, Partidul Național Liberal a format alături de Partidul Conservator (PC) Alianța de Centru Dreapta (ACD). Aceasta și-a unit mai departe forțele cu Partidul Social Democrat, punându-se astfel bazele Uniunii Social Liberale (USL), proiectul politic al opoziției unite. USL a preluat guvernarea României în mai 2012, în urma unei moțiuni de cenzură asupra guvernului Ungureanu, și a câștigat alegerile parlamentare din decembrie 2012. În luna februarie 2014 premierul Victor Ponta (PSD) a refuzat nominalizarea vicepreședintelui PNL Klaus Iohannis în funcția de vicepremier, ceea ce a dus la retragerea miniștrilor PNL din guvern și intrarea în opoziție. Crin Antonescu, președintele PNL, s-a retras de la conducerea Senatului. În urma rezultatului de doar 15% la alegerile europarlamentare din 2014, președintele Crin Antonescu și-a prezentat demisia din funcția de președinte al PNL.

După alegerile europarlamentare din mai 2014, Partidul Național Liberal și Partidul Democrat Liberal au decis să nominalizeze un candidat comun pentru alegerile prezidențiale din 2014, să fuzioneze în viitor și să devină parte a familiei populare europene. Klaus Iohannis, noul președinte al PNL, a devenit candidatul alianței formate din cele două partide, Alianța Creștin Liberală (ACL). În 16 noiembrie 2014, Klaus Iohannis a fost ales președinte al României, devenind primul președinte liberal din istoria țării. După câștigarea alegerilor prezidențiale, PNL și PDL au fuzionat și au adoptat un nou statut, copreședinți ai noului PNL devenind Alina Gorghiu și Vasile Blaga.
Vă prezentăm principalele evenimente istorice ale zilei de 6 ianuarie:
- 1066: Harold al II-leaeste încoronat ca rege al Angliei, cu puțin timp înainte ca țara să fie cucerită de normanzi.
- 1540: Regele Henric al VIII-leaal Angliei s-a însurat cu cea de-a patra lui soție, Anne de Cleves.
- 1714: Inginerul englez Henry Milla patentat mașina de scris. Prima mașină de scris comercială a fost patentată abia în 1868 de inginerul mecanic american Christopher Latham Sholes.
- 1907: Educatoarea italiană Maria Montessoria deschis prima sa școală și grădiniță pentru copiii muncitorilor la Roma.
- 1912: New Mexicoeste admis drept cel de-al 47-lea stat al SUA.
- 1926: Crearea Companiei germaneaeriene „Lufthansa„.
- 1929: Alexandru I Karagheorghevici– rege al Serbiei, Croației și Sloveniei (1921–1929), rege al Iugoslaviei (1929–1934) – a abolit Constituția, a dizolvat guvernul și a instaurat un regim de dictatură.
- 1929: Ferma Sheffield din New Yorka introdus ambalajul din carton, înlocuind clasica sticlă de lapte.
- 1942: „Pan American Airlines” devine prima companie aeriană comercială care efectuează zboruri în jurul lumii.
- 1950: Prin Decretul nr.6/6 ianuarie 1950, promulgat de Prezidiul MAN, la 13 ianuarie1950, se hotăra înființarea coloniilor (lagărelor) de muncă. Lagărele își încep activitatea la 14 ianuarie Între 1950–1954, au fost internate în lagărele de muncă 22077 de persoane.
- 1990: România: Reînființarea oficială a Partidului Național Liberal.
- 1994: Dubla medaliată olimpică americană Nancy Kerrigana fost atacată și lovită în piciorul stâng de o persoană plătită de fostul soț al rivalei sale, Tonya Harding.
- 2003: Începerea procesului intentat lui Zacarias Moussaoui, singura persoană pusă sub acuzație până în prezent pentru atentatele de la 11 septembrie2001.
- 2007: La Bâlea Lac, județul Sibiu s-a inaugurat prima biserică ecumenică de gheață din România.



Comentarii