Sfintele Paști; Învierea Domnului – sărbătoarea luminii și a bucuriei. Cuvântul părintelui Dumitru Stăniloaie

Pastile sunt în Ortodoxie „sărbătoarea sărbătorilor”. Dacă sărbătoarea este o tasnire de viață dumnezeiască în creație și că atare o tasnire de lumina mai presus de fire, Pastile sunt tasnirea deplină a viețîi dumnezeiești în existența noastră creștină. Natură noastră omenească nu mai e străluminată numai trecător de o rază dumnezeiască, care arată că ea nu e de la sine și singură existența, ci această natură e străbătută deplin și pentru veci de viață dumnezeirii, e transfigurată, pnevmatizata, ridicată din înlănțuirea procesului de corupere continuă care duce trupul nostru la descompunere, iar sufletul în iadul tenebrelor.

De aceea Pastile sunt o explozie de bucurie, care perpetuează explozia de bucurie a ucenicilor care au văzut pe Domnul înviat. De aceea credincioșîi se salută cu vestea unei bucurii de necomparat cu nici o altă bucurie: „Hristos a înviat!” „Adevărat a înviat!”, până la Înălțarea Domnului, de când se salută cu altă veste tot așa de mare, legată interior de prima: „Hristos s-a înălțat!”, până la Cincizecime, care anticipează Cincizecimea deplină sau umplerea desăvârșită a vieții noastre de Duhul Sfânt.

Bucuria această are atâta entuziasm în ea, încât ea e că o „sfânta beție”, că o „beție trează” de care vorbește Sfântul Grigorie de Nyssa. E că o „beție trează”, pentru că e produsă de cea mai autentică dar și cea mai minunată realitate, realitatea neasemanat de frumoasă a viețîi veșnice și plenare, mai frumoasă și mai minunată decât și-o poate închipui orice imaginație, motiv pentru care Sfântul Grigorie de Nyssa spune că îngerii nu pun în funcție nici o imaginație, pentru că realitatea pe care o văd întrece orice imaginație.

Entuziasmul manifestat de Apostoli la Cincizecime, în urmă Pogorarii Duhului Sfânt, care părea privitorilor că o beție (Fapte ÎI, 13), începuse de la Înviere. Ea caracterizează bucuria credincioșilor de la Paști, care rămâne temelia viețîi sufletești a lor în tot cursul vieții pământești. Acest entuziasm e produs de împărtășirea de „vinul cel nou” al vieții de care a vorbit Hristos înainte de Patimile Sale (Marcu XIV, 25): „Veniți cu rodul viței celei noi al dumnezeieștii veselii, în ziua cea vestită a învierii împărăției lui Hristos să ne împărtășim”.

Femeile mironosite aflând de la înger despre Învierea Domnului, aleargă „cu frică și cu bucurie mare” să ducă această veste ucenicilor. Justificând bucuria lor, primul cuvânt pe care li-l adresează Iisus cel înviat la întâlnirea cu ele, este: „Bucurați-va!” (Matei XXVIII, 9). De atunci cei ce cred aleargă cu aceeași bucurie debordantă în noaptea Paștilor și în zilele ce urmează, vestind tuturor celor pe care îi întâlnesc: „Hristos a înviat!”. Bucuria este starea sufletească principala pe care a produs-o vestea învierii în cei care știau că viață lor sfârșește în moarte. Bucuria această se menține în creștini continuu, dar se actualizează mai ales în noaptea Paștilor.

emeile mironosite se bucură nu numai pentru că-l vor vedea iarăși pe învățătorul iubit, ci pentru că învierea Lui înlătura în general moartea că sfârșit al viețîi noastre, deschizându-i orizontul eternității. Această este și cauza bucuriei noastre din orice timp. În viață noastră, a creștinilor, s-a produs prin Învierea lui Hristos o schimbare radicală, în ea a pătruns o lumina nesfîrșită, conținutul ei a căpătat o valoare incomensurabilă, ea s-a umplut de o bucurie inepuizabilă.

Iisus a confirmat cu autoritatea Lui dumnezeiască justețea bucuriei de care au fost cuprinse femeile mironosite. El nu le-a îndemnat să se bucure pentru simplul fapt că vor fi iarăși cu El, ci pentru semnificația generală nouă și plină de fericire pe care o are Învierea Lui pentru cei ce cred în El. Această confirmare a produs-o Hristos de atunci încoace continuu: faptul că Apostolii au fost în stare să moară până la unul pentru mărturia Învierii lui Hristos, faptul că mărturia această a produs milioane de mucenici și de sfinți, că cei credincioși nu pot găși sens existenței lor fără această Înviere, e o repetare continuă a confirmării Învierii date de către Hristos.

Existența noastră s-a umplut prin Învierea Domnului de bucuria prin excelență, de o bucurie reală, consistentă și durabilă.

Se știe că pe noi creștinii bucuriile trupești nu ne satisfac deplin, că sufletul nu e satisfăcut de ele, iar bucuriile sufletești sunt nedepline, pentru că noi trăim marginile cunoașterii, ale iubirii, ale purității sentimentelor noastre.

Bucuria Învierii nu e nici trecătoare, nici nedeplina. E bucuria prin excelență, pentru că e bucuria eternă și deplină. De aceea, nimeni nu trebuie să fie trist în noaptea Învierii. Nimeni nu trebuie să plângă. Căci toate motivele de întristare apar acum fără însemnătate față de biruirea morții. De ce să ne întristăm de pricini care ne conduc spre moarte, când știm acum că prin moarte trecem la viață veșnică. De aceea Biserica cânta în noaptea Învierii: „Cu bucurie unul pre altul să ne îmbrățișăm: O, Pastile! Izbăvirea de întristare”. Iar în cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur din noaptea de Paști se spune: „Nimeni să nu plângă pentru sărăcie, că s-a arătat împărăția pentru toți. Nimeni să nu se tanguiasca pentru păcate, că iertare din mormânt a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a eliberat pe noi moartea Mântuitorului”.

Și precum înainte de Învierea lui Hristos toate erau ținute într-o frantura de sens neîmplinită, batjocorită, chinuitoare, așa Învierea Lui umple toate de lumina și de bucurie. Căci, când o singură părticică din lume se umple de sensul deplin, toate se umplu de la ea de acest sens. Dacă pentru o singură făptură – și această este umanitatea lui Hristos – timpul a devenit un timp spre înviere și spre viață de veci, lumina în care e pusă acea făptură e văzută de toate celelalte și devin o asigurare spre învierea și viață de veci, despre lumina integrală pentru noi toți. Toate zilele timpului, toate zilele anului au devenit sărbători, etape ale înaintării în lumina, ducându-ne tot mai aproape de marea lumina eshatologică. Mai bine zis, timpul întreg a devenit un ajun al duminicii veșnice, al petrecerii veșnice în lumina descoperită a învierii, cum zilele săptămânii, zile închinate sfinților care au trăit timpul în această lumina a învierii, sunt sărbători pregătitoare pentru duminică învierii, cum au fost și pentru ei.

Precum bucuria învierii întrece toate bucuriile și copleșește toate tristețile, așa lumina ei întrece toate luminile revelației nedepline din Vechiul Testament. Acolo un stâlp de foc conducea un popor dintr-o robie pamânteasca într-o libertate pamânteasca exterioară; acolo Moise le făcea cunoscută voia Lui Dumnezeu ascuns în întuneric și simțit în parte doar de el însuși. Aci Dumnezeu însuși, Soarele Hristos ne luminează, arătat prin Învierea Să din morți în mod deplin, și ne conduce spre libertatea și viață deplină a viețîi eterne: „În locul stâlpului celui de foc a răsărit Soarele dreptății, în locul lui Moise, Hristos, mântuirea sufletelor noastre”.

S-a spus că „vestea bună” (Evanghelia) creștină se concentrează în vestea Învierii lui Hristos, temei al siguranței că și noi vom învia. Apostolii și-au văzut misiunea lor în a fi martori ai Învierii lui Hristos (Fapte I, 22). Desigur însă că această veste a fost prin excelență „vestea bună” nu pentru că a anunțat învierea unui om simplu; nici n-a întemeiat nădejdea învierii noastre a tuturor pe învierea unui astfel de om simplu. Această n-ar fi o înviere pentru eternitate și spre plenitudinea viețîi în Dumnezeu, ci o repetare pe planul actual sau al unui plan puțîn deosebit, dar tot relativ, al vieții omenești obișnuite. Ea a fost vestea prin excelență bună, pentru că a anunțat Învierea Celui ce fiind om a fost și Dumnezeu și pentru că noi înviind, pe temeiul Învierii Lui, ne vom împărtăși de viață deplină a umanității lui în Dumnezeu. Apostolii fiind martorii Învierii lui Hristos, au fost în același timp martorii tuturor semnelor și cuvintelor prin care Hristos însuși și-a dovedit dumnezeirea Lui, că unii ce au stat în preajma Lui „în tot timpul petrecerii Lui între noi” (Fapte I, 21). Numai o astfel de înviere e o înviere întru plinătatea eternă a vieții noastre și ea întemeiază bucuria noastră plenară sau coincide cu ea.

Femeile mironosite pleacă de la mormânt nu numai cu bucurie, ci și cu „frică mare”. În bucuria lor e prezența simțirea misterului, simțirea izbucnirii existenței supreme, dumnezeiești. De aceea, bucuria lor nu e o bucurie obișnuită. Heidegger a deosebit între „Furcht” că frică de ceva din lume și „Angst” că un fel de cutremurare în față morții, care pune capăt existenței în lume. În bucuria trăită de femeile mironosite la vestea învierii Domnului este o astfel de cutremurare, care le punea înaintea unui alt plan de existența. Dar cutremurarea această nu avea un caracter negativ, nu era o spaima, căci nu era produsă de sentimentul golului, al neființei, ci era o cutremurare amestecată cu, bucurie. Învierea lui Hristos e „începătura altei vieți, veșnice”.

Planul acestei existente, de un caracter cu totul nou, al existenței noastre, l-au simțit că un plan al existenței în plenitudine.

Planul acestei existente, de un caracter cu totul nou, al existenței noastre, l-au simțit că un plan al existenței în plenitudine.

Viață creștinului în plenitudinea și deci în bucuria și lumina deplină este o altă viață, la care se poate ajunge printr-o ridicare ce nu e efectuată de noi înșine, ci de Dumnezeu asupra ființei noastre, deși ni se cere și nouă pregătire și receptivitate pentru această.

Acesta e sensul cuvântului „Paști”. În Sinaxarul de la utrenia Învierii, Pastile, care se traduc prin cuvântul românesc „trecere”, sunt asemanate cu „trecerea” de la neființă la existența în actul creației de la început, cu cea de la robia poporului Israil, la libertatea lui în țară făgăduinței și cu Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Învierea este ultima „trecere” prefigurată de celelalte. Ea e „trecerea” desăvârșită, pentru că e trecerea noastră de la pământ la cer. Și dată fiind domnia morțîi, instaurată prin păcât. Învierea e și trecerea definitivă și totală a creației de la moarte la viață.

În această ultima trecere sau transcendere se împlinește scopul creării lumii de către Dumnezeu.

Iată cuvântul Sinaxarului: „Această zi o numim Paști care înseamnă în limba evreiască trecere. Pentru că această e ziua în care a adus Dumnezeu la început lumea din neființă. Întru această zi scoțând pe poporul Israel din mâinile lui Faraon, l-a trecut prin Marea Roșie. Tot întru această zi s-a pogorât din cer și s-a sălășluit în pântecele Fecioarei. Și acum din pântecele iadului scoțând toată firea omenească, o a înălțat la ceruri și o a adus la cinstea cea dintâi, a nestricăciunii”. Învierea e o transcendere a noastră la plenitudinea viețîi în Dumnezeu, deci la învestirea ei cu toate lucrările dumnezeiești necreate, dar a transcendere la care colaborează și ea. Transcenderea existenței noastre din robia păcatului, la o viață deplin pnevmatizata prin îndumnezeire s-a făcut prin nașterea și învierea umanului în ipostasul divin.

Propriu-zis Hristos însuși e „Pastile”. El e transcenderea, pentru că în El se produce această, pentru că în El se preda ființă noastră în mod deplin lui Dumnezeu prin jertfă. Și ne preda într-o nevinovăție și blândețe asemenea celei a mielului pascal din Vechiul Testament. Dar pe când mielul acela n-a ridicat cu adevărat păcatul lumii pentru că jertfă lui nu era actul liber al unui om fără păcât și deci n-a putut obține decât o trecere a fiilor lui Israel din robia pamanteasca la libertate pamanteasca, că prefigurare a trecerii de la altă robie la altă libertate superioară, Hristos a venit că Mielul în sensul deplin al cuvântului care ne-a trecut de pe pământ la cer, pentru că El însuși a făcut această trecere pentru Sine că om: „Hristos, Pastile cele nouă, jertfă cea vie jertfită, Mieluselul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”.

În Hristos cel înviat rămâne înscrisă jertfă, căci numai prin jertfă Lui s-a făcut transcenderea. El rămâne Pastile permanent prin excelență sau trecerea continuă, că să putem trece și noi în orice timp împreună cu El în planul învierii și al viețîi de veci. Toată existența noastră și a istoriei este, unită cu Hristos, un Paște, o trecere, de aceea și o jertfă cu Hristos însuși. De aceea, lăudând pe Hristos cel înviat, nu uităm să lăudăm și Crucea Lui, căci prin ea a înfăptuit Hristos trecerea de la moarte la viață și prin ea putem face și noi această trecere: „Cinstitei Crucii Tale ne închinăm Hristoase și sfânta Învierea Ta o lăudăm și o slăvim. Căci cu rana Ta noi toți ne-am vindecat”. Sau: „Făcându-se că un om, pătimește că un muritor, și prin patimă pe cel muritor îl îmbracă întru nestricaciune”.

În tăria incoruptibilitatii e fructificată tăria spirituală a pătimirii de bună voie și fără vină. În ordinea spirituală, nevinovăția, blândețea și jertfă Mielului care suportă junghierea, echivalează cu puterea leului care învinge moartea. În ordinea spirituală numai Mielul nevinovat și înjunghiat ia puterea; numai el este leul care biruiește (Apoc. V, 5-6). De aceea, precum se vorbește de puterea crucii lui Hristos în săptămâna Patimilor, tot așa se vorbește de ea în sărbătoarea Paștilor: „Cu crucea Ta ai stricat blestemul lemnului, cu îngroparea Ta ai omorât stăpânirea morțîi”. Crucea continuă să ne lumineze și acum din Hristos, căci ea înseamnă blândețe, moarte față de tot ce ne ține înlănțuiți de ceea ce ispitește trupul și dezvoltă patimile care ne fac neliberi și ne închid într-o existența a repetiției lipsită de sens, încheiată prin moartea definitivă.

Datorită crucii acesteia, Hristos n-a putut fi ținut în iad, căci introducea acolo liniște, blândețe și nevinovăție, aducea lumina din care emană puterea de leu biruitor. Blândețea și fermă lui dăruire de sine îi fac pe cei de acolo să scape de legăturile dureroase ale păcatului lor și să se descopere pe ei înșiși în adevăratul sens al existenței lor: „Cela ce a dat învierea neamului omenesc, că un miel spre junghiere s-a adus. Infricosatu-s-au de acesta căpeteniile iadului și s-au ridicat porțile cele de durere, că a intrat împăratul slavei, zicând celor din legături: „Ieșiți!” Și celor din întuneric: „Descoperiți-va!” (Miercuri seară din Săptămâna luminată).

În baza puterii Sale, Hristos intră în iad în mod paradoxal că „jertfit și nejertfit”, că „jertfă vie”, că predat cu totul lui Dumnezeu și tocmai de aceea plin de putere dumnezeiască, că Miel și că împărat. Blândețea Lui e cu atât mai biruitoare cu cât este a împăratului: „Mântuitorul meu, vie și nejertfita jertfă, că un Dumnezeu pe Ține însuți de voie aducadu-Te Tatălui, ai înviat pe Adam împreună cu tot neamul, sculandu-Te din mormânt” (din Canonul din noaptea de Paști). Sau: „Doamne, cela ce iadul ai prădat și moartea ai călcat, Mântuitorul nostru, cela ce ai luminat lumea cu cinstită crucea Ta, miluiește-ne pe noi”. Iadul nu a putut suportă prezența în el a Mielului jertit, căci în blândețea Lui era puterea dumnezeiască.

În iubirea maximă manifestată de Hristos pe cruce e atâta viață și putere că prin ea revine la viață nu numai trupul Sau, ci trezește din moarte sau din paralizie și puterile sufletești ale celor din iad. Dar această putere a iubirii ce a mers până la cruce, o actualizează Hristos continuu. El păstrează rănile sale în trupul Sau că o sursă permanentă a iubirii sale, că o dovadă că Cel ce a înviat nu e altul decât Cel ce s-a răstignit pentru noi. Dacă ar fi altul, învierea Lui și cea viitoare a noastră n-ar avea temeiuri în iubirea Lui și n-am fi pregătiți și noi pentru ea prin iubirea noastră față de El, trezită de iubirea Lui; ar fi un fapt magic, nu de desăvârșire spirituală: „Rănile Tale, Hristoase, care de voie le-ai răbdat pentru noi, le-ai arătat ucenicilor Tăi, punându-le mărturie slăviței învierii Tale” (la Utrenia din duminică Tomii).

Prin pipairea rănilor s-a convins Toma că iubirea lui Hristos manifestată în răstignire a fost așa de mare, că prin ea a înviat și ne va învia și pe noi, căci o asemenea iubire nu putea fi decât iubire dumnezeiască. Numai în sensul că iubirea maximă, iubirea adevărată este iubire dumnezeiască se adeverește adagiul: „Iubirea în veci nu moare”.

Iubirea nevinovată a Mielului strigă în urechile sufletelor amorțite ale celor din iad că un răcnet de leu trecându-i în împărăția Să: „Deșteptat-ai după ce ai adormit, pe cei morți din veac, împărățește că un leu răcnind în iad”.

Viață învierii este viață plinătății și deci a luminii depline și această calitate o are pentru că este o viață de participare neimputinata la viață lui Dumnezeu. Acesta e sensul asumării trupului și învierii lui în ipostasul lui Dumnezeu-Cuvântul. Propriu-zis asumarea naturii noastre în Dumnezeu-Cuvântul trebuia să ajungă la Înviere.

Sărbătoarea Paștilor în Biserica Ortodoxă da expresie acestei bucurii și lumini nemărginite, izbucnite în existența omenească odată cu tasnirea orizontului vieții dumnezeiești în ea. Căci prin această viață creștinilor e înălțată la plenitudine și eternitate în Dumnezeul devenit om, la împărtășirea de viață nelimitată și transcendență a lui Dumnezeu, revărsată din ipostasul Cuvântului.

Nu există imn pascal care să nu dea expresie acestei bucurii, născută din încredințarea izbucnirii plinătății de lumina și de existența în viață noastră pamânteasca: „Această este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim într-însă”, proclamă preotul inconjurand tetrapodul, mai bine-zis Evanghelia așezată pe el că simbol al lui Hristos și tamaindu-l după ce a început slujba Învierii cu laudă adusă Sfintei Treimi, care a săvârșit întreagă această opera.

Iar primul imn pe care-l cânta Biserica în această noapte, la slujba care începe odată cu trecerea nopții din miezul ei, este un îndemn adresat nu înșilor singulari, ci obștii credincioșilor să se deschidă luminii aduse de Învierea lui Hristos, prin trecerea virtuală a întregii noastre creații de la moarte la viață și de la pământ la cer: „Ziua Învierii, să ne luminăm popoare, Pastile Domnului, Pastile! Că din moarte la viață și de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi”.

Lumina învierii nu e lumina unui fulger care trece rapid de la răsărit până la apus descoperind pentru o clipă ce înseamnă a zace în întuneric, ci o lumina statornică, de o adâncime necuprinsa care descoperă cele de sus și cele de jos cu destinul trupurilor pe care moartea le descompune pentru o vreme: „Acum s-a umplut de lumina și cerul și pământul și cele de dedesubt. Deci să praznuiasca toată făptură Învierea lui Hristos, întru care s-a întărit”. S-a descoperit destinația noastră, a credincioșilor pentru viață eternă în Dumnezeu, s-a descoperit Dumnezeu că un Dumnezeu al iubirii care vrea să se unească cu noi pentru veci s-a descoperit destinația trupurilor, care se descompun, spre participarea la slavă noastră în Dumnezeu, s-a descoperit rostul faptelor noastre, că mijloace și drum de desăvîrșire și de pregătire a creștinilor spre viață eternă. întru învierea lui Hristos, odată cu natură omenească s-a întărit, într-o veșnică incoruptibilitate, întreagă natură.

Viață învierii, care s-a ridicat din mormânt, mai bine-zis Iisus însuși căci viață adevărată e totdeauna o persoană, e un izvor al incoruptibilitatii noastre. Viață Învierii lui Iisus e că o apă din care adăpându-ne întreținem viață noastră pentru veci, spre deosebire de apă care, prin lovitură de toiag a lui Moise, izvorând din piatră, întreținea numai viață trupului pentru scurt timp. Persoană în general e un izvor viu de viață pentru alte persoane. Dar persoană lui Hristos, persoană divină dar ea însăși și persoană umană nemuritoare prin fondul dumnezeirii din care se adapă, adapă în veci și pentru veci și persoanele noastre: „Veniți să bem băutură nouă, nu din piatră seacă făcută cu minuni, ci din izvorul nestricăciunii, din Hristos cel ce a izvorît din mormânt, întru care ne întărim”.

A bea dintr-o persoană înseamnă a fi într-o comuniune cu ea, așa cum a bea din natură, din piatră, înseamnă a fi într-o comunicare cu natură. Iar cu natură nu poate comunica decât trupul, nu persoană că întreg. A bea din Persoană lui Hristos înseamnă a fi în comuniune cu un izvor de putere spirituală infinită, care a făcut și trupul pe care l-a luat incoruptibil și poate învia la o stare de incoruptibilitate eternă și trupul celor ce sunt în comuniune cu Ea.

Trupul înviat al lui Hristos e pnevmatizat sub forță spiritului Sau îndumnezeit, prin gradul dumnezeiesc al puterii obținute de el, iar această stare de pnevmatizare îl spiritualizează în așa măsură încât nu mai e experiat că un obiect impenetrabil, ci primit că un conținut al subiectului Sau, fluid și penetrant, capabil să se interiorizeze celorlalte subiecte, împreună cu subiectul Lui spiritual propriu-zis: „Hristos reaprinde trupul Sau că pe un sfeșnic de lumina Să dumnezeiască”, spune Sfântul Maxim Mărturisitor. Trupul lui Hristos devine luminos că și dumnezeirea lui, sau că și subiectul dumnezeiesc și îndumnezeit al lui Hristos.

Ideea pancomuniunii universale în Hristos cel înviat o exprimă Sfântul Atanasie astfel : „Cuvântul, prin care și în care au fost create toate lucrurile, conduce din nou creatiunea întreagă, care părăsise mișcarea ce i-a fost dată și o recompune și o readună. Diviziunile apărute în creațiune prin separarea elementelor, care erau destinate să mențînă creatiunea că un tot și să n-o lase să se împartă, au fost depășite în Hristos și puterea unificatoare realizată în El exercită o forță de unificare în toată creatiunea.. Prin moartea și Învierea Să a îndepărtat separarea dintre răi și lumea apărută după cădere și ne-a deschis nouă raiul interzis, pentru că El însuși se întoarce după Înviere pe pământ și arată că raiul și pământul sunt una. Prin înălțarea la cer unește cerul cu pământul și ridică trupul nostru omenesc asumat de El și alcătuit din aceeași esență că și al nostru. Ridicându-se cu sufletul și cu trupul deasupra cetelor îngerești, a restabilit uniunea între lumea noastră sensibilă și inteligibilă și armonia creațiunii întregi”.

Toate au fost puse în lumina deplină a scopului lor prin Înviere. Prin ea a început raiul comuniunii eterne și depline între noi creștinii și Dumnezeu și întreolaltă. De aceea toate laudă acum în mod conștient, sau fără să-și dea seama, pe Hristos: „Luminatu-s-au toate cu Învierea Ta, Doamne, și raiul iarăși s-a deschis și toartă zidirea lăudându-Te, cântare Ție aducem totdeauna”.

Cântărea bisericească prezintă experiență acestui început de pan-comuniune deplină, că o pornire a credincioșilor de a se îmbrățișa, de a privi că frați și pe dușmani și de a ierta: „Ziua învierii, să ne luminăm cu prăznuirea și unul pe altul să ne îmbrățișăm, să zicem fraților și celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru Înviere”. Transparență vrituala a trupurilor, corespunzând transparenței începătoare a sufletelor, implică o totală intimitate și familiaritate.

În această inferioritate și familiaritate reciprocă, fluidă și profundă a persoanelor, care are că subiect central pe Hristos, acesta nu e numai izvorul apeil vii a unei existente intinerite, veșnic nevestejite în bogăția și în noutatea ei continuă și inepuizabilă, ci și izvorul care luminează toată realitatea această a pan-comuniunii totale. În acest tot al pan-comuniunii personale e o lumina solidară cu curăția, cu sfințenia, cu transparență și cu sinceritatea ei. Unde nu e curăție în relații, nu e nici comuniune deplină, nici lumina deplinei descoperiri reciproce. Hristos e lumina ce se descopere deplin, în profunzimea neajunsă a calității de cauza creatoare și susțînătoare a vieții tuturor, pentru că din el izvorăște curăția iubirii atotgeneroase față de toate.

Această sfințenie a comuniunii totale începătoare, care țâșnește prin Învierea lui Hristos, umple pe adevărații creștini în miezul nopții în care se produce, de o ambianța de sfințenie, de limpezime, de transparență și de apropiere, a căror expresie totală e o pace mai presus de fire între toate. Cerul pătrunde cu lumina lui infinită toată firea făcând-o proaspătă că la început, dându-i strălucire de sărbătoare: „Cât este de sfințită cu adevărat și mult prăznuită și strălucită această noapte de mântuire, mai înainte vestitoare a zilei celei purtătoare de lumina a învierii, întru care lumina cea fără de ani din mormânt tuturor a strălucit”.

Sărbătoarea e simțită că o totală transcendere realizată de creație în Hristos cel înviat. Transcenderea pe care Biserica o numește Paști e trăită într-o negrăita bucurie, într-o bucurie de copii nevinovați și zburdalnici. Biserica exprimă această transcendere într-o insirare de atribute care ar vrea să fie fără sfârșit pentru că sunt cu neputință de cuprins și de exprimat, și prin care încearcă să exprime negrăita stare cu totul nouă în care ea transformă firea: „Pastile cele sfințite astăzi nouă s-au arătat, Pastile cele nouă și sfinte, Pastile cele de taină, Pastile cele preacinstite, Pastile, Hristos Mântuitorul, Pastile cele fără prihană, Pastile cele mari, Pastile credincioșilor, Pastile care au deschis nouă ușile raiului, Pastile cele ce sfințesc pe toți credincioșii”.

Am văzut că Sfântul Maxim Mărturisitorul a înțeles trupul înviat al Domnului că un sfeșnic spiritualizat din care luminează dumnezeirea Lui în mod neimpiedicat. Cântărea bisericească vede în trupul înviat al Domnului o oglindă a dumnezeirii Lui. Ea scoate pe lângă aceea în evidență faptul că această stare și funcțiune a trupului este cea mai înalta treaptă la care este ridicat el. Ea este treaptă eshatologică la care vor fi ridicate trupurile noastre. Trupul lui Hristos este pârgă acestei trepte eshatologice culminante a trupurilor noastre.

În Hristos culminează lumina la care se vor ridică adevărații creștini prin strădanii continue. Tot întunericul, chiar cel culminant al iadului, a fost risipit prin Hristos lumina lumii. Dacă mai rămâne un iad, el nu mai proiectează asupra lumii nici un fel de întuneric, de lipsa de sens. Legăturile lui cu lumea au fost tăiate. Desigur e vorba de lumea văzută de cei ce cred în Învierea lui Hristos.

Lumina neinserata care iradiază din trupul lui Hristos nu e o lumina impersonală, ci lumina Persoanei supreme, deci și căldură dragostei supreme a lui Dumnezeu adus aproape creștinilor credincioși și comunicată lor, întrucât această Persoană s-a făcut și rămâne în veci și om: „Închinăciune de seară aducem Ție, luminii neinserate, care la sfârșitul veacurilor, că într-o oglindă prin trup ai strălucit lumii și până la iad te-ai pogorat și întunericul cel de acolo l-ai stricat și lumina învierii neamurilor ai arătat, Dătătorule de lumina, Doamne, slavă Ție” (Miercuri seară în Săptămâna luminată).

Lămuriri de mare preț cu privire la trupul înviat al Domnului dau cantarile din Duminică Tomii. Acesta pipăie urmele rănilor din coasta Lui, ceea ce dovedește că trupul e menținut în veci. Dar trupul acesta e arzător că focul și numai condescendență Domnului îl apară pe Toma să nu se ardă la atingerea lui. Focul curăției, al iubirii și al bogăției spirituale a sufletului lui Hristos, plin de Duhul Sfânt al dumnezeirii Sale, ridică la stare de foc și de lumina și trupurile noastre. Dacă lumina de pe față lui Moise era atât de orbitoare că nu putea fi privită de evrei și de aceea Moise trebuia să umble cu față acoperită de un zabranic (ÎI Cor. III, 13), dacă lumina fetii lui Hristos pe muntele Tabor strălucea că soarele și a umplut de spaima pe cei trei ucenici (Marcu IX, 6 ; Luca IX, 34), cu cât mai orbitoare nu trebuie să fi fost lumina trupului înviat al lui Hristos? Dar mâna lui Toma, fiind apărată de ocrotirea dumnezeiască că să nu se ardă, a simțit totuși în ea puterea dumnezeiască din trupul Lui: „Cine a păzit atunci mâna ucenicului nearsă, când s-a apropiat de coasta Domnului cea de foc? Cine i-a dat ei îndrăzneala de a putut pipăi osul cel de văpaie? Cu adevărat ceea ce a pipăit. Că de n-ar fi dat coasta putere dreptei celei de lut, cum ar fi putut pipăi ea patimile cele ce-au clătinat cele de sus și cele de jos?” (Sâmbătă în Săptămâna luminată).

Toma a crezut prin adeverirea ce i-o dădeau rănile trupului că Hristos însuși a înviat cu trupul. Dar a crezut că a înviat Hristos, nu simplu pentru că a pipăit un trup că al nostru. Căci în acest caz ar fi putut socoti că Hristos n-a înviat cu adevărat, ci a revenit la viață pamânteasca, sau poate n-a murit. Ci a crezut și pentru că a simțit trupul lui Hristos plin de puterea Duhului. Toma a simțit cu mâna să firea îndoită a Mântuitorului: „Iar el simțind cu mâna să firea Ta îndoită, plin de frică a strigat către Ține: Domnul meu și Dumnezeul meu, slavă Ție!” (Vecernia din sâmbătă Săptămânii luminate) Toma a simțit în toată firea să un cutremur la pipairea coastei lui Hristos. Căci prin ea a simțit nu numai căldură omenească a coastei, ci și lucrarea dumnezeiască manifestată prin ea, cu mult mai mult decât a simțit această putere femeia care suferea de curgerea sângelui: „Cu frică mâna pnandu-și Toma în coasta Ta cea de viață aducătoare, Hristoase, tremurând a simțit, Mântuitorule, îndată îndoită lucrare a celor două firi, care întru ține sunt unite fără amestecare și cu credință a strigat zicând: Tu ești Domnul cel preainaltat, Dumnezeul Părinților și al nostru, slavă Ție!” (Utrenia din Duminică Tomii).

Astfel Toma cunoaște pe Dumnezeu, înviat că om, nu numai cu ochii, ci și cu pipairea. El a adaos la mărturia și la predică apostolică un temei nou, o experiență nouă a dumnezeirii lui Hristos cel înviat: „Iscodirea ta, Tomo, vistierie ascunsă ne deschizi nouă, că teologhisind cu limba cea de Dumnezeu purtată, lăudați-L, ziceai, pe Hristos și-L preainaltati întru toți vecii”. Sau: „Bogăție scoțând din vistieria cea nefurata, din dumnezeiască coasta Ta cea împunsă cu sulița, Facatorule de bine, de înțelepciune și de cunoștință umple lumea Geamănul”.

Trupul înviat al Domnului ține de un plan transcendent planului nostru de trăire. Dar pentru cei ale căror simțuri sunt înălțate prin energia Duhului Sfaint, datorită credinței, această transcendență nu e sesizabilă numai prin simțuri că o realitate exterioară, ci e intrată în comunicare cu ființă lor. Căci are fluiditatea spiritualității și iradierea iubirii maxime. Acest trup e transcendent numai în sensul că e o realitate din planul Duhului și ni se cere o ridicare la starea de induhovnicire, care e țintă noastră, pentru că astfel nu numai să știm de El prin credință, ci să ne și unim cu el în mod simțit. Această e împărtășirea mai adevărată de el în lumina viitoare neinserata, de care vorbește Liturghia ortodoxă. Această e nu numai Botezul în Duhul Sfaint și în foc, ci comuniunea în foc și în lumina a tuturor cu Hristos în împărăția cerului, unde drepții vor străluci că soarele în lumina fetii lui (Matei XIII, 43). De această comuniune s-au împărtășit Apostolii și ea le-a dat putere să umple totul de focul lui Hristos (Luca XII, 49) și să fie martori ai Învierii Lui paina la moarte.

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae

Calendar Ortodox