Sfântul Simeon Noul Teolog este praznuit de Biserica Ortodoxă în ziua de 12 martie.

Pentru a încerca să reconstituim într-un mod obiectiv și complet personalitatea duhovnicească a Sfântului Simeon și activitatea să de egumen al Mănăstirii Sfântului Mamas, de îndrumător de suflete și de reinnoitor al vieții monahale, se impune mai întâi, pe lângă un studiu comparativ al scrierilor sfântului, și un studiu al datelor istorice pe care le găsim în „Viață” scrisă de către Nichita Stithatul.

Sfântul Simeon Noul Teolog este praznuit de Biserica Ortodoxă în ziua de 12 martie. Pentru a încerca să reconstituim într-un mod obiectiv și complet personalitatea duhovnicească a Sfântului Simeon și activitatea să de egumen al Mănăstirii Sfântului Mamas, de îndrumător de suflete și de reinnoitor al viețîi monahale, se impune mai întâi, pe lângă un studiu comparativ al scrierilor sfântului, și un studiu al datelor istorice pe care le găsim în „Viață” scrisă de către Nichita Stithatul.

Aprig controversate încă din timpul viețîi sale pământești, personalitatea și opera Noului Teolog au fost redescoperite și repuse în circulație de către monahii athoniti, atât în cursul reinfloririi isihaste din secolele XIII-XIV, cât și în timpul reinfloririi filocalice de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XX-lea.

Datele viețîi Sfântului Simeon, anume 949-1022, corespund în mare cu îndelungată domnie a împăratului bizantin Vasile al ÎI-lea Macedoneanul, încoronat în anul 960, dar domnind efectiv din 976 și până în 1025; viață sfântului este astfel contemporană cu apogeul medieval al puterii și strălucirii Imperiului bizantin. Imperiul Bizantin de la granița secolelor X-XI, în contextul istoric al unui început de mileniu, va fi puternic influențat de viață, activitatea și opera Sfântului Simeon Noului Teolog.

În epoca Sfântului Simeon, fostele teritorii sudice și orientale ale Imperiului se aflau deja, de multă vreme, sub ocupăție musulmană, în timp ce, în Occident, inclusiv în Roma cea veche, începeau să se pună în mișcare, sub conducerea succesorilor saxoni ai lui Carol cel Mare, noile state care vor alcătui ulterior Europa Occidentală și se iveau primele licăriri slabe ale unei papalitati revigorate. Aceste două puteri, musulmană (sud) și latină (vest), aveau să conducă ulterior la naufragiul vechiului Imperiu.

Fragilitatea pe termen lung a acestuia din urmă nu putea fi însă prezisă în zilele Sfântului Simeon. Dimpotrivă, două secole de invazii dezastruoase, care urmaseră morțîi împăratului bizantin Iustinian, în 565, Imperiul începea din nou să avanseze tenace, încă mai înainte de nașterea Sfântului Simeon, și această expansiune a continuat de-a lungul întregii sale vieți. Vasile al ÎI-lea a ajuns astfel să domnească peste un teritoriu care, la moartea să, se întindea din sudul Italiei, până la Marea Caspică, și din nordul Croației, până la coastele Libanului.

La granița secolelor X-Xi, în cetatea Constantinopol se putea vedea cu ușurință o renaștere literară; pacea imperială, instalată după anul 843, marcând sfârșitul disputelor interne legate de iconoclasm, a făcut loc unei renașteri culturale și unei reveniri la studiul antichitățîi eline și creștine.

Biserica a cunoscut și ea o renaștere, înaintea morțîi Sfântului Simeon. În sfera liturgică, poetică și monahală, Mănăstirea Sfântul Ioan, din cartierul Studion, din Constantinopol, avându-l în frunte pe Sfântul Teodor Studitul (+836) și guvernată apoi de o serie de succesori capabili, și-a pus amprenta atât asupra cultului public al Imperiului, cât și al viețîi sale monahale, îndeosebi asupra marelui centru monahal de la Muntele Athos, care tocmai se formă, în timpul viețîi Sfântului Simeon.

Viața Sfântului Simeon Noul Teolog

Viață Sfântului Simeon Noul Teolog a fost scrisă de către ucenicul sau, Cuviosul Nichita Stithatul, care va deveni el însuși, mai târziu, o figura de o importantă considerabilă în epoca să (o parte din opera să o găsim în volumul VI al Filocaliei românești, tradusă de părintele Dumitru Stăniloae, volum în care se găsesc și capetele dascălului sau, Sfântul Simeon).

Lucrarea alcătuită de Cuviosul Nichita era și o apologie a autenticitățîi personalitățîi mistice a Sfântului Simeon în față dușmanilor și adversarilor înțelegerii duhovnicești harismatice a creștinismului promovată de Noul Teolog.

Sfântul Simeon s-a născut, conform mărturiei Cuviosului Nichita, în Paflagonia, în localitatea Galata, în anul 949, într-o familie care aparținea nobilimii provinciale bizantine, familie influență în afacerile politice ale vremii. Încă din copilărie, Simeon a venit – adus de tatăl sau – la Constantinopol, la un unchi, care ocupă o funcție importantă la curtea împărătească.

Unchiul sau, numit Vasile, avea intenția să-l prezinte pe nepotul sau împăratului, dar tânărul Simeon refuză această onoare. De asemenea, el refuză să-și continue instuirea în școli superioare.

După moartea unchiului sau, intamplata în anul 963, Simeon încearcă, cu toate că era foarte tânăr, să între în Mănăstirea Studion, unde are o prima întâlnire cu Simeon Evlaviosul, care devine părintele lui duhovnicesc. De fapt, deși Simeon continuă să trăiască în lume până la 977, va rămâne toată viață sub influență lui Simeon Evlaviosul. în 976, Simeon revie în patria să, unde-și reglementează chestiunile familiale.

După cum citim, cuviosul Simeon întră că frate începător, la Mănăstirea Studion, la vârstă de aproape 27 de ani, și este încredințat, de către egumenul Petru, lui Simeon Evlaviosul, vechiul sau părinte duhovnicesc, și devine imediat ucenicul sau credincios, arătând o mare râvna în a-l ascultă și a îndeplini datoriile viețîi ascetice. Această atasare aparte, pe care Sfântul Simeon o va simți față de părintele sau duhovnicesc, va provoca nemulțumire în rândul călugărilor. Starețul îl cheamă de mai multe ori pe fratele Simeon și îi cere să se conformeze mai mult rânduielilor chinoviale și să părăsească pe părintele sau. Datorită refuzului sau categoric, Simeon este izgonit din mănăstire.

Sfântul Simeon întră din nou, că începător, într-o mică mănăstire vecină – Mănăstirea Sfântul Mamas, din Xerochercos – dar rămâne sub călăuzirea duhovnicească a lui Simeon Evlaviosul, care nu părăsește Mănăstirea Studion.

Aici, Sfântul Simeon a depus curând făgăduință monahală și a fost hirotonit preot, în 980, de către egumenul Antonie. Puțîn după aceea, Antonie moare și Sfântul Simeon – după trei ani de ședere – este instalat în fruntea mănăstirii, prin decretul patriarhului Nicolae Hrisoverghi.

Acum începe pentru Simeon o perioada de viață duhovnicească intensă, închinată rugăciunii și desăvârșirii lăuntrice, dar și o activitate accentuată de ordin administrativ. El reface zidurile pe jumătate ruinate ale mănăstirii, dar și disciplină între monahi.

În anul 1005, cuviosul Simeon, dornic de o viață închinată și mai intens preocupărilor duhovnicești netulburate, cu învoirea patriarhului Serghie, se retrage de la egumenat. Paralel cu această, el intensifica cultul părintelui sau duhovnicesc, început de la 978, după moartea lui; îi compune diferite imne și îi închină o zi de pomenire, în fiecare an.

Aceasta l-a adus în conflict cu Ștefan, fostul mitropolit de Nicomidia, care îl pareste patriarhului. Adus în față Sinodului, Simeon a fost condamnat la exil, în anul 1009. El a fost condamnat pentru acest cult închinat părintelui sau duhovnicesc abia la 16 ani după practicarea lui, datorită pizmei lui Ștefan al Nicomidiei – așa cum mărturisește Cuviosul Nichita.

Debarcat în portul Chrysopolis (Scutari), pe malul răsăritean al Bosforului, cuviosul Simeon se retrage într-un loc numit „Palukiton”, unde se se înalta un locaș de rugăciune închinat Sfintei Marina. În această mănăstire, Sfântul Simeon trece către Domnul, în ziua de 12 martie 1022, după ce fusese înainte reabilitat de către patriarh și după ce strânsese acolo, în jurul lui, un mic grup de monahi.

Personalitate puternică și incandescentă, Sfântul Simeon a avut parte – că mai toți sfinții de altfel – de o existența zbuciumată și de o posteritate ingrată și capricioasă.

Atașamentul și venerația să religioasă față de părintele sau duhovnicesc, Cuviosul Simeon Studitul, prin ale cărui rugăciuni și sub a cărui povățuire a primit harul Duhului Sfânt și al vederii luminii dumnezeiești și al unirii conștiente cu Dumnezeu, precum și pledoaria să înflăcărată pentru experiență mistică a unirii cu Dumnezeu în lumina, că premiza a oricărei teologhisiri sau vorbiri despre Dumnezeu, i-au câștigat Sfântului Simeon ucenici devotați între monahi și mireni, dar și adversari și denigratori tenace, atât între monahi, cât și între ierarhi, deranjați, în comoditatea exigențelor și în formalismul tradițional al exercitării funcțiilor lor oficiale în Biserica, de maximalismul mistic și radicalismul evanghelic și ascetic al tânărului egumen de 31 de ani.

Opera Sfântului Simeon Noul Teolog

Sfântul Simeon Noul Teolog este unanim considerat astăzi drept teologul mistic prin excelență al Bisericii bizantine. Editate, traduse și studiate, scrierile sale se bucură în ultimele decenii de un interes crescând din partea a numeroși creștini. Ele sunt o lectură favorită a monahilor dar și a creștinilor simpli doritori de desăvârșire duhovnicească, ravnitori să se aprindă de focul Duhului și lumina lui Hristos, care iradiază năvalnic cu forță viețîi dumnezeiești din cuvintele sale insuflate de har.

Sfântul Teofan Mărturisitorul s-a născut la praznicul Botezului Domnului (Bobotează), din părinți cinstiți, Isaac și Teodotia. Amintim că tatăl sau a fost rudă cu împăratul Leon Isaurul (717-740) și a murit pe când Teofan avea trei ani.

La vârstă de 12 ani, Teofan a fost logodit cu fiica unui senator, însă nuntă a avut loc la împlinirea anilor potriviți pentru căsătorie. După moartea împăratului și a socrului sau, își va împărți averea săracilor și va intră în monahism împreună cu soția să.

Soția se va călugări la Mănăstirea Princhipos și va primi numele de Irina, iar el se va călugări în Mănăstirea Polihroniu din ținutul Sigrana. Timp de șase ani a copiat diferite lucrări, refuzând să conducă mănăstirea. Ajunge în insula Calonim, unde va ridică o mănăstire, și apoi va reveni în Muntele Sigrianei.

Participa la al VII lea sinod ecumenic (de la Niceea, din anul 787) unde lupta împotriva celor care respingeau cinstirea sfintelor icoane.

Dumnezeu i-a dăruit Sfântului Teofan harul facerii de minuni, prin care vindecă toate bolile, și mai cu seama toate formele de nebunie.

Când erezia iconoclastă a izbucnit iar sub împăratul Leon Armeanul, Sfântul Teofan a fost adus la Constantinopol și aruncat în temniță. Aici a zăcut timp de doi ani. Apoi împăratul l-a surghiunit în insula Samotrace, lucru pe care îl prorocise mai înainte temnicerilor lui. După sosirea la Samotrace, Sfântul Teofan a mai trăit douăzeci și trei de zile.

Troparul Sfântului Teofan Mărturisitorul

Îndreptătorule al Ortodoxiei, învățătorule al dreptei cinstiri de Dumnezeu și al curăției, și luminătorule al lumii, podoaba călugărilor cea de Dumnezeu insuflată, Teofan, înțelepte, cu învățăturile tale pe toți i-ai luminat. Alăută duhovnicească, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

 

Tot astăzi, facem pomenirea:- Sfântului Cuvios Grigorie Dialogul, episcopul Romei;- Dreptului Finees;- A nouă sfinți mucenici și a Sfântului Simeon Noul Teolog.

Mâine, 13 martie, prăznuim aducerea moaștelor Sfântului Nichifor, patriarhul Constantinopolului.

Sursă: CrestinOrtodox.ro