Sfântul Gherasim de la Iordan a trăit în secolul al VII-lea. După ce s-a călugărit, s-a retras în puștiul Tebaidei unde a întemeiat un așezământ monahal, prezent și în zilele noastre. Atât de mult s-a împărtășit de viață dumnezeiască, încât și fiarele sălbatice i se supuneau.

Din scrierea viețîi sale aflăm că într-o zi, pe când mergea prin pustia Iordanului, a întâlnit un leu fioros care răgea cumplit din cauza că îi intrase în laba un spin. Sfântul Gherasim îi scoate spinul și din acel moment leul nu-l mai părăsește pe Cuvios, îl urmează pretudindeni, că un adevărat ucenic.

În acel timp, la mănăstire, Părinții aveau un catâr cu ajutorul căruia aduceau apă de la răul Iordan. Cuviosul Gherasim l-a pus pe leu să îl păzească pe catâr.

Leul îndeplinea cu bucurie această sarcina. Însă, într-o zi, leul s-a depărtat cam mult de catâr și a adormit. Câțiva negustori, trecând cu o caravana de cămile pe acolo și văzând catârul singur, l-au luat și și-au continuat drumul.

Cuviosul Gherasim, văzând că lipsește de la mănăstire catârul și crezând că leul l-a mâncat, i-a spus acestuia: „lucrul pe care îl făcea catârul îl vei face tu, slujind trebuințele mănăstirii“. Și leul s-a făcut de îndată ascultător și cară zi de zi apă de la Iordan pentru mănăstire.

După o vreme, negustorii s-au întors pe același drum. Și pe când treceau Iordanul, s-au întâlnit cu leul care împlinea lucrul catârului. Negustorii, văzând leul, s-au speriat și au fugit. Leul a luat catârul de frâu și s-a întors la Sfântul Gherasim și cu câteva cămile.

Cuviosul Gherasim s-a bucurat de cele petrecute, nu atât pentru că își recuperase catârul, ci mai ales pentru faptul că a cunoscut că leul nu a mâncat catârul. Cuviosul Gherasim l-a eliberat pe leu de sarcinile pe care le primise. Cu toate acestea leul, deși părăsise mănăstirea, venea o dată pe săptămâna la Cuviosul Ghersim, plecându-și capul înaintea lui, că și cum i s-ar fi închinat.

După ce Sfântul Gherasim a trecut la cele veșnice, leul s-a dus la mormântul lui, și, răcnind cu putere, a murit.

În așezământul monahal de la Ierihon, Sfântul Gherasim a așezat anumite rânduieli în mănăstire, potrivit cărora cinci zile din săptămâna, monahii trebuiau să șadă în chiliile lor și să împletească coșnițe și preșuri din trestie. În tot acest timp, ei nu trebuiau niciodată să aprindă focul și să se hrănească doar cu puțînă pâine uscată și curmale.

Ușa chiliei trebuia să rămână în permanentă deschisă, că oricine ar fi vrut să poată să între și să ia orice dorește. Sâmbătă și duminică ei trebuiau să se adune în biserica mănăstirii. În aceste zile ei aveau masă de obște cu puține legume și puțin vin spre slavă lui Dumnezeu.

Fiecare monah aducea la picioarele starețului lucrul lui săvârșit peste săptămâna. Fiecare monah avea o singură haina. Sfântul Gherasim însuși se conformă acestor rânduieli, fiind un exemplu pentru toți.

Troparul Sfântului Gherasim de la Iordan

Locuitor pustiului și înger în trup și de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, părintele nostru Gherasim; și cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, cereșți daruri luând, vindeci pe cei bolnavi și sufletele celor ce aleargă la tine cu credință.

Slavă Celui ce ti-a dat ție putere; slavă Celui ce te-a încununat pe tine; slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.

Sâmbătă Sfântului Teodor Tiron sau Sâmbăta Colivelor este prima sâmbătă din Postul Mare

În această zi se cinstește Sfântul Teodor Tiron, pentru o minune săvârșită la mulți ani după trecerea să la cele veșnice, și se face pomenirea celor adormiți. Începând cu această zi, toate sambetele din Postul Mare, culminând cu Sâmbătă lui Lazăr, sunt zile speciale de pomenire a morților.

„Postul cel curat și fără prihană la noi acum ajungând, a adus cu sine săvârșire de minuni mucenicesti. Căci prin post ne curățim de intinaciunile și de necuratiile cele sufletești, iar prin dovezi și lupte vitejești asupra patimilor ne îmbărbătăm. Pentru această și cu darul sfintei postiri luminandu-ne și cu minunile mucenicului Teodor întărindu-ne în credință întru Hristos, cerem de la El să dea mântuire sufletelor noastre.”

Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron, praznuit de Biserica în ziua de 17 februarie, a trăit în a două jumătate a secolului al III-lea, în vremea împăratului român Maximian. Originar din cetatea Mialon, din Amasia, sfântul a fost ales în oastea imperială.

În cele din urmă, mărturisindu-L fără teamă pe Dumnezeu și batjocorindu-i pe idoli, Sfântul Teodor a fost aruncat în temniță, străpuns cu fiare și aruncat într-un cuptor cu foc, unde și-a da sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

Prima sâmbătă din Postul Mare

Împăratul român Iulian Apostatul (331-363) a fost ultimul împărat pagan. Scurtă lui domnie, de numai doi ani, este caracterizată de ostilitate creștină și de repetate eforturi de a reînvia păgânismul.

Odată, chemându-l la sine pe guvernatorul cetățîi Constantinopol, i-a poruncit că, în prima săptămâna a Postului Mare, să ia sânge din jertfele aduse idolilor și să stropească toate alimentele din piețele orașului. Astfel, împăratul dorea să-i batjocorească pe creștini, care, în acele zile, țineau un post mai aspru.

Atunci, din milă lui Dumnezeu, la arhiepiscopul Eudoxie (360-369), care păstorea cetatea Constantinopol, a fost trimis Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron. Aparandu-i în vis, sfântul l-a înștiințat pe slujitorul lui Dumnezeu de planul paganului împărat și l-a învățat cum să îi ajute pe creștini: să fiarbă grâu și să-l amestece cu miere.

Astfel, în prima săptămâna a Postului Mare, creștinii nu au cumpărat nimic din piețele orașului, iar o mulțime de alimente s-au stricat.

Creștinii au fost izbăviți de întinăciunea idolatriei prin mijlocirea Sfântului Teodor Tiron, mucenicul surpător de idoli. Dând slavă lui Dumnezeu, pe vremea patriarhului Nectarie al Constantinopolului (381-397), Părințîi Bisericii au așezat această minune în calendar, în prima sâmbătă din Postul Mare.

În prima sâmbătă din Post ne bucurăm atât de minunea colivelor, cât și de nevointele Sfântului Teodor Tiron. Vineri seară, la slujba „Liturghiei Darurilor mai înainte Sfințite”, se cânta un canon de laudă către Sfântul Mare Mucenic Teodor, pentru minunea colivelor, compus de Sfântul Ioan Damaschin, se binecuvîntează colivă și se împarte credincioșilor.

La sinaxarul de sâmbătă, pe lângă relatarea minunii în sine, se citește și un cuvânt de laudă către Sfântul Teodor Tiron, alcătuit de Sfântul Grigorie de Nyssa. Apoi, la slujba parastasului, nu se citește Psalmul 90 și nu se cânta „Aliluia”, că în celelalte sâmbete, ci se citește Psalmul 142 și cânta „Dumnezeu este Domnul”.

Minunea săvârșită de Sfântul Teodor încununează cumva și prima săptămâna a Postului Mare, întărindu-ne credință că, prin post și rugăciune, se risipesc toate uneltirile viclene ale vrăjmașilor noștri celor văzuți și nevăzuți. Totodată, încă păstrăm în minte cântărea de la slujba Pavecernitei Mari, care spune: „Cu noi este Dumnezeu, înțelegeți neamuri și va plecați, căci cu noi este Dumnezeu!”

Sâmbătă, ziua pomenirii morților

Din sâmbătă Sfântului Teodor Tiron și până în sâmbătă săracului Lazăr, în fiecare sâmbătă se face pomenirea celor adormiți în Domnului.

Pentru sufletele lor, drept milostenie, se aduc jertfe curate de pâine, vin și colivă. Pomenirea celor morți, adică aducerea lor înaintea lui Dumnezeu și mijlocirea către El pentru iertarea păcatelor lor, este o dovadă concretă a faptului că iubirea este mai tare decât moartea.

Sâmbătă a fost aleasă că zi specială de pomenire a celor adormiți încă din primele secole creștine. Astfel, în secolul al ÎI-lea găsim mărturii despre pomenirea celor adormiți în scrierile Sfântului Ignatie al Antiohiei, ale lui Tertulian și ale Sfântului Ciprian al Cartaginei.

Mai târziu, în secolul al IV-lea, în cartea „Evhologhion”, a episcopului Serapion de Thmuis, din Egipt, găsim rugăciuni speciale pentru iertarea sufletelor celor adormiți în Domnul.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă stăruitor la pomenirea celor trecuți la cele veșnice, care au nevoie de rugăciunile noastre. În acest sens, el spune: „Să le dăm ajutorul ce li se cuvine, adică milostenii și prinoase, căci această le aduc ușurare, mare câștig și folos.

Într-adevăr, nu s-au legiuit acestea în zadar și la întâmplare și nici n-au fost predate Bisericii lui Dumnezeu fără rost de preainteleptii ucenici ai Domnului, că preotul să facă pomenire la înfricoșătoarele Taine de cei în credință adormiți.”

Învierea morților se întemeiază pe Învierea lui Hristos

„Dacă se propovăduiește că Hristos a înviat din morți, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a morților? Dacă nu este înviere a morților, nici Hristos n-a înviat. Și dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este și credință voastră. Ne aflăm încă și martori mincinoși ai lui Dumnezeu, pentru că am mărturisit împotriva lui Dumnezeu că a înviat pe Hristos, pe Care nu L-a înviat, dacă deci morțîi nu înviază.

Căci dacă morțîi nu înviază, nici Hristos n-a înviat. Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credință voastră, sunteți încă în păcatele voastre; și atunci și cei ce au adormit în Hristos au pierit. Iar dacă nădăjduim în Hristos numai în viață această, suntem mai de plâns decât toți oamenii. Dar acum Hristos a înviat din morți, fiind începătura (a învierii) celor adormiți. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om și învierea morților. Căci, precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia” (I Corinteni 15, 12-22).

„Despre cei ce au adormit, nu voim să fiți în neștiință, că să nu va întristați, că ceilalți, care nu au nădejde, pentru că de credem că Iisus a murit și a înviat, tot așa (credem) că Dumnezeu, pe cei adormiți întru Iisus, îi va aduce împreună cu El. Căci această va spunem, după cuvântul Domnului, că noi cei vii, care vom fi rămas până la venirea Domnului, nu vom lua înainte celor adormiți, pentru că Însuși Domnul, întru porunca, la glasul arhanghelului și întru trâmbița lui Dumnezeu,

Se va pogorî din cer, și cei morți întru Hristos vor învia întâi, după aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți, împreună cu ei, în nori, că să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, și așa pururea vom fi cu Domnul. De aceea, mângâiați-va unii pe alțîi cu aceste cuvinte” (I Tesaloniceni 4, 13-18).

Colivă, materializarea credinței în învierea morților

Colivă, preparată din grâu fiert și împodobită cu alte roade felurite ale pământului, este expresia concretă a credinței noastre în învierea morților și viață veșnică. Fiind făcută din grâu, colivă închipuie însuși trupul mortului, căci grâul (pâinea) constituie principala hrană a trupului.

Semințele și aromele cu care este împodobită colivă reprezintă atât virtuțile sfinților sau ale celor adormiți, cât și dulceață și frumusețea viețîi celei veșnice, pe care nădăjduim să o dobândească cei adormiți.

Boabele de grâu, din care este alcătuită colivă, sunt folosite că simboluri ale învierii trupurilor de însuși Iisus Hristos, când zice: „Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă” (Ioan 12, 24).

Precum sămânța de grâu se îngroapă în pământ, iar după aceea răsare și aduce mult rod, tot așa, trupul omului este redat pământului din care a fost luat pentru că, mai apoi, trecând prin moarte, să invieze într-un trup nou, plin de slavă.

Sâmbătă a fost aleasă că zi specială de pomenire a celor adormiți încă din primele secole creștine. Astfel, în secolul al ÎI-lea găsim mărturii despre pomenirea celor adormiți în scrierile Sfântului Ignatie al Antiohiei, ale lui Tertulian și ale Sfântului Ciprian al Cartaginei.

Mai târziu, în secolul al IV-lea, în cartea „Evhologhion”, a episcopului Serapion de Thmuis, din Egipt, găsim rugăciuni speciale pentru iertarea sufletelor celor adormiți în Domnul.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă stăruitor la pomenirea celor trecuți la cele veșnice, care au nevoie de rugăciunile noastre. În acest sens, el spune: „Să le dăm ajutorul ce li se cuvine, adică milostenii și prinoase, căci această le aduc ușurare, mare câștig și folos.

Într-adevăr, nu s-au legiuit acestea în zadar și la întâmplare și nici n-au fost predate Bisericii lui Dumnezeu fără rost de preainteleptii ucenici ai Domnului, că preotul să facă pomenire la înfricoșătoarele Taine de cei în credință adormiți.”

Învierea morților se întemeiază pe Învierea lui Hristos

„Dacă se propovăduiește că Hristos a înviat din morți, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a morților? Dacă nu este înviere a morților, nici Hristos n-a înviat. Și dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este și credință voastră.

Ne aflăm încă și martori mincinoși ai lui Dumnezeu, pentru că am mărturisit împotriva lui Dumnezeu că a înviat pe Hristos, pe Care nu L-a înviat, dacă deci morțîi nu înviază. Căci dacă morțîi nu înviază, nici Hristos n-a înviat. Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credință voastră, sunteți încă în păcatele voastre; și atunci și cei ce au adormit în Hristos au pierit. Iar dacă nădăjduim în Hristos numai în viață această, suntem mai de plâns decât toți oamenii.

Dar acum Hristos a înviat din morți, fiind începătura (a învierii) celor adormiți. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om și învierea morților. Căci, precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia” (I Corinteni 15, 12-22).

„Despre cei ce au adormit, nu voim să fiți în neștiință, că să nu va întristați, că ceilalți, care nu au nădejde, pentru că de credem că Iisus a murit și a înviat, tot așa (credem) că Dumnezeu, pe cei adormiți întru Iisus, îi va aduce împreună cu El.

Căci această va spunem, după cuvântul Domnului, că noi cei vii, care vom fi rămas până la venirea Domnului, nu vom lua înainte celor adormiți, pentru că Însuși Domnul, întru porunca, la glasul arhanghelului și întru trâmbița lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, și cei morți întru Hristos vor învia întâi, după aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți, împreună cu ei, în nori, că să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, și așa pururea vom fi cu Domnul. De aceea, mângâiați-va unii pe alțîi cu aceste cuvinte” (I Tesaloniceni 4, 13-18).

Coliva, materializarea credinței în învierea morților

Colivă, preparată din grâu fiert și împodobită cu alte roade felurite ale pământului, este expresia concretă a credinței noastre în învierea morților și viață veșnică. Fiind făcută din grâu, colivă închipuie însuși trupul mortului, căci grâul (pâinea) constituie principala hrană a trupului.

Semințele și aromele cu care este împodobită colivă reprezintă atât virtuțile sfinților sau ale celor adormiți, cât și dulceață și frumusețea viețîi celei veșnice, pe care nădăjduim să o dobândească cei adormiți.

Boabele de grâu, din care este alcătuită colivă, sunt folosite că simboluri ale învierii trupurilor de însuși Iisus Hristos, când zice: „Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă” (Ioan 12, 24).

Precum sămânța de grâu se îngroapă în pământ, iar după aceea răsare și aduce mult rod, tot așa, trupul omului este redat pământului din care a fost luat pentru că, mai apoi, trecând prin moarte, să invieze într-un trup nou, plin de slavă.

Tot astăzi, facem pomenirea:

– Sfinților Mucenici Pavel și Iuliana, sora lui; – Sfinților Mucenici Codrat, Acaciu și Stratonic; – Sfântului Grigorie, episcopul Asului, din Anatolia.

Mâine, 5 martie, facem pomenirea Sfântului Mucenic Conon din Isauria.