Ioan Hudiţă:”După o astfel de crimă, monarhia nu mai poate supravieţui”

În volumul al şaptelea din „Jurnalul Politic al lui Ioan Hudiţă”, referitor la perioada 26 aprilie – 31 august 1946 aflăm mai multe date extrem de interesante despre Iuliu Maniu, Regele Mihai I şi respectiv mareşalul Ion Antonescu. 4 mai 1946: „Toată presa fenedistă (Frontul Naţional Democrat, alianţă politică iniţiată de P.C.R. – n.a.) publică pe pagini întregi actul de acuzare în contra lui Antonescu şi a regimului său. Nu lipsesc nici atacurile grosolane la adresa lui Maniu şi a partidului nostru (Partidul Naţional-Ţărănesc – n.a.)”.

6 mai 1946: „Astăzi a început procesul Antonescu, care se desfăşoară într-o atmosferă de scandal, cu manifestaţii publice în toată ţara şi cu telegrame ticluite la centru, prin care se cere « condamnarea la moarte a criminalilor ».

Este atâta neruşinare în actul de acuzare şi se folosesc atâtea minciuni grosolane, încât sunt hotărât să nu mai urmăresc acest proces făcut de ruşi prin intermediul sluigilor lor fenediste”. 11 mai 1946: Huduiţă se referă la depoziţia preşedintelui P.N.Ţ. la proces şi la gestul său de a da mâna cu mareşalul Antonescu aflat în boxă:

17 mai 1946: discuţie cu Iuliu Maniu, care „e sigur că (Ion Antonescu – n.a.) va fi condamnat la moarte, însă crede că regele îi va comuta pedeapsa la muncă silnică pe viaţă. Maniu a văzut ieri seară pe Negel (administratorul Domeniilor Coroanei – n.a.), cu care a analizat întreaga situaţie şi pe care l-a rugat să comunice regelui dorinţa lui în chestiunea Antonescu. Negel l-a prevenit însă că asupra regelui se fac mari presiuni din partea comuniştilor şi a ruşilor ca Antonescu să fie executat”. 22 mai 1946: „

În chestiunea Antonescu, Maniu e convins că regele le va comuta la toţi pedeapsa, fiind sigur că şi anglo-americanii îi vor cere acest lucru”. 27 mai 1946: „Suntem cu toţii (naţional-ţărăniştii – n.a.) prost impresionaţi de decorarea cu ordinul « Serviciul Credincios » a lui Groza. Nu înţelegem pentru ce regele i-a dat această recompensă, când el prezidează un guvern la discreţia ruşilor şi comite atâtea abuzuri şi fărădelegi.

« Oportunismul familiei regale şi camarila nenorocită de care regele nu se poate elibera, zice Ghţă Pop, îl vor nenoroci într-o bună zi şi pe el şi monarhia ».

La fel gândesc şi eu”. 29 mai 1946: Discuţie cu mai mulţi fruntaşi naţional-ţărănişti: „Toţi credem că regele va comuta pedeapsa în muncă silnică pe viaţă. Ghiţă Pop nu e prea sigur, ştiind că regele e « cam ranchinos de felul lui » şi ar putea să se răzbune pe Antonescu pentru umilinţa la care l-a supus pe timpul când era comandantul ţării. « Orice motive personale ar avea să fie supărat pe Antonescu, am susţinut eu, un suveran trebuie să aibă în vedere interesele ţării, care depăşesc cu mult pe ale sale şi chiar ale dinastiei »”.

 30 mai 1946: „Maniu e sigur că regele va comuta sentinţa, întrucât regele «nu se poate dezonora şi nici compromite dinastia, semnând o sentinţă care e respinsă de întreaga opinie publică românească […] eu personal aş dori să-l văd pe rege în această chestiune, dar nu vreau să-l expun criticilor fenediste că s-a lăsat influenţat de mine»”. 30 mai 1946: „Maniu l-a asigurat confidenţial (pe Emil Haţieganu, ministru naţional-ţărănist în guvernul Groza – n.a.) că regele va comuta pedeapsa în muncă silnică pe viaţă”. 31 mai 1946: „Discutăm cazul lui Antonescu. Toţi, afară de (generalul – n.a.) Negrei, suntem convinşi că regele va comuta pedeapsa lui cu moartea în muncă silnică pe viaţă, întrucât altfel s-ar dezonora şi şi-ar compromite tronul”. 1 iunie 1946: „Pe la 11 (seara – n.a.), mi-a telefonat generalul Negrei ca să-mi anunţe că Radio Bucureşti a anunţat acum o oră executarea generalului (mareşalului – n.a.) Antonescu, a lui Ică (Mihai Antonescu – n.a.), a generalului Piki Vasiliu şi a profesorului Alexianu, fostul guvernator al Transnistriei în timpul războiului, azi după masă la ora 6, în curtea închisorii din Jilava.

Deci Negel a avut dreptate, regele le-a respins comutarea pedepsei. « Nu ştiu ce s-a întâmplat, i-am răspuns eu lui Negrei, însă dacă regele Mihai a făcut acest lucru, atunci şi-a semnat cu propria lui mână pierderea tronului. După o astfel de crimă, monarhia nu mai poate supravieţui în România şi eu strig de acum: « Trăiască Republica! » […] Regele nu are nici o scuză oricâte presiuni s-ar fi exercitat asupra lui, pentru că el trebuia să apere suveranitatea poporului român şi să-i lase lui dreptul de a judeca pe acei care au păcătuit faţă de el.

Dacă el şi camarila lui mizerabilă n-au înţeles atâta lucru, îşi vor merita soarta când mâine poporul le va da un picior în spate”. 2 iunie 1946: Discuţie între fruntaşii naţional-ţărănişti: „Ghiţă Pop şi (Aurel – n.a.) Leucuţia cred că ruşii, de acord cu anglo-americanii, trebuie să fi făcut mari presiuni de ultimă oră asupra regelui, căci la cererea numai a sovietelor el ar fi rezistat, respectându-şi promisiunea. (Aurel – n.a.) Dobrescu şi cu mine excludem orice amestec al anglo-americanilor în această chestiune […] Noi doi înclinăm spre ipoteza lui Negrei, că regele a profitat de presiunea guvernului nostru, a manifestaţiilor de stradă şi probabil şi a Moscovei pentru a da curs urii sale personale faţă de Antonescu […]

Discuţie cu Sachi (Zaharia) Boilă, care l-a văzut pe Maniu. Preşedintele P.N.Ţ. era „indignat de atitudinea regelui, care şi-a compromis foarte grav situaţia lui de suveran”. În aceaşi zi, Neculai Ion (amic politic) i-a spus lui Hudiţă că a discutat cu Ion Gheorghe Maurer, membru de vază al P.C.R., subsecretar de Stat, care i-a spus că „atât ruşii, cât şi guvernul nostru n-au insistat decât de formă pe lângă rege pentru executarea lui Antonescu, pentru că terenul era deja pregătit, regele având el destule motive personale pentru a se răzbuna pe el”.

Hudiţă consemnează: „În sinea mea, cred că Maurer are dreptate”. 7 iunie 1946: Întâlnirea mai multor fruntaşi naţional-ţărănişti, la care Iuliu Maniu „ne roagă să păstrăm numai pentru noi această părere (privind necomutarea pedepsei – n.a.), pentru a nu arunca pe rege în braţele fenediştilor. « E regretabil că regele n-a putut să-şi domine aversiunea faţă de Antonescu şi a comis un fapt care-l izolează de naţiune » s-a mulţumit să spună Maniu, încheind astfel discuţia asupra acestui punct”. Din însemnările lui Ioan Hudiţă aflăm, pentru prima dată după aproape şapte decenii, despre poziţia reală a Partidului Naţional-Ţărănesc, a preşedintelui său Iuliu Maniu, precum şi a altor fruntaşi naţional-ţărănişti faţă de procesul lui Ion Antonescu, precum şi de atitudinea Regelui Mihai faţă de condamnarea sa la moarte.

Ioan Hudiță (n. 1 august 1896; d. 21 martie 1982) a fost un istoric, profesor universitar și om politic român, care a îndeplinit funcția de ministru al agriculturii și al domeniilor publice în perioada 6 decembrie 1944 – 28 februarie 1945, în guvernul condus de generalul Nicolae Rădescu. A fost arestat la 1 octombrie 1947. Fără a se emite mandat de arestare și fără a fi judecat, este deținut până la 22 decembrie 1955 la Văcărești, Craiova și Sighet. Cercetător principal la Institutul de istorie „Nicolae Iorga” la 1 februarie 1956. Pensionat în vara lui 1959.

Din nou arestat în toamna lui 1961 și supus cercetărilor fără să i se intentează proces. Este eliberat în luna iulie 1962.