Calendar creștin-ortodox, Sâmbăta Mare. Coborârea la iad a Mântuitorului. Sfântul Mare Mucenic Gheorghe

Coborârea la iad a Mântuitorului, în Sâmbăta Mare, are că temei scripturistic mărturia Sfântului Apostol Petru, care spune în prima să epistolă că Hristos: „Omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât și a propovăduit și duhurilor ținute în închisoare” (I Petru 3, 18-19).

El afirmă deci că în răstimpul dintre moarte și înviere, când trupul Sau zăcea în mormânt, Hristos a coborât cu sufletul Lui îndumnezeit printre cei adormiți, ținuți până atunci sub stăpânirea celui rău, și le-a propovăduit cuvântul Evangheliei.

Sfântul Ioan Damaschin a subliniat că, deși de vineri seară și până în zorii zilei de duminică, sfântul trup al lui Iisus a rămas în mormânt, în tot acest răstimp el a continuat să fie unit ipostatic cu sufletul, coborât în locașul morțîi, Dumnezeul neputând fi cir­cumscris într-un anumit spațiu și deci aflându-Se simultan pretutindeni.

Ipostasul Cuvântului asigura deci legătură dintre trup și suflet, chiar dacă pentru un timp cele două elemente componente ale Persoanei lui Hristos se aflau separate.

Cântărea din Liturghia ortodoxă exprimă admirabil misterul mai pre­sus de fire: „În mormânt cu trupul și în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu talharul și pe scaun ai fost, Hristoase, cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, toate umplându-le Cela ce ești necuprins”.

Un alt punct destul de nelămurit privește locul unde a coborât Domnul. În Noul Testament nu este folosit un termen anume menit să indice spa­tiul spiritual unde a intrat Iisus, deși din prima epistolă a Sfântului Petru rezultă că era un loc de suferință, unde duhurile erau ținute în închisoare.

Prima atestare textuală a coborârii la iad unde se folosește cuvântul „iad” apare în Simbolul apostolic, cel mai vechi simbol creștin. Eventualele nelămuriri se ivesc tocmai în legătură cu termenul de „iad”, care poate avea mai multe accepțîi.

În perioada anterioară iconomiei evanghelice există o singură sfera nediferențiată unde mergeau toți oamenii după moarte, indiferent de com­portarea lor în viață. Este acel seol biblic, unde sălășluiau sufletele celor adormiți, aflate sub stăpânirea duhului celui rău și lipsite de mângâierea prezenței divine.

Când se spune deci că Iisus a coborât la iad nu trebuie să se creadă că este vorba de gheenă, adică de locul de osânda a celor păcătoși, ci pur și simplu de împărăția morților, unde zăceau drepțîi și păcătoșîi.

Că și printre ei vor fi existat diferite trepte, cei păcătoși fiind mai în­cercati decât cei drepți, este posibil, dat toți de la Adam încoace se aflau sub povara aceluiași blestem, de când moartea pătrunsese în lume și se interpusese între om și Dumnezeu.

Hristos coboară până la temelia zidirii, dar nu că osândit, ci în chip de Dumnezeu, care vine să aducă lumina în zonele cele mai întu­necate ale creației.

Dacă coborârea la iad este o fapta prin care străbate puterea dumnezeiască a lui Hristos, totuși, ea este și o dovadă de smere­nie și de dragoste. Ea constituie începutul preamaririi, dar presupune to­todata și un aspect chenotic. În primul rând pentru că Hristos experiaza, cu intensitate unică, proprie numai Dumnezeului întrupat, scindarea pro­priei Sale personalități.

Chiar dacă ipostasul divin continuă să asigure legătură dintre trupul și sufletul Sau, acea disociere temporară a ființei Sale, pe care nici nu ne-o putem închipui, trebuie să I se fi părut extrem de dureroasă. De la întrupare încoace, sudură dintre Logos și omul Iisus se realizase într-un mod atât de desăvârșit, încât despărțirea sufletului de trup reprezenta pentru El o formă de existența nedeplina.

Învierea și Înălțarea la cer a Domnului, cu trupul Sau îndumnezeit, vor confirmă această, punând în lumina perenitatea unirii dintre Cuvânt și natură umană, unire ce nu va mai putea fi nicicând desfăcută.

Coborârea la iad a presupus chenoza, adică umilire liber acceptată, și pentru că Fiul a primit să pătrundă în acea lume a suferinței, zămislită de tragică noastră libertate, unde domnea spaima și întunericul.

Cel plin de har pogoară într-o zona spirituală supusă influențelor malefice, de unde Dumnezeu era absent. Se poate spune deci că Hristos a parcurs, spre a ne mântui, toate etapele existenței umane, aflate sub osânda din pricina păcatului. El S-a solidarizat cu omul și în naștere, și în moarte, și în viață de după moarte.

Dar după cum nașterea Sa fusese străînă de pă­cât, nici mormântul nu va păstra sfânt trupul Sau și nici sufletul Sau nu va rămâne în seol. Hristos coboară la iad spre a desființa această formă de existența și spre a sfărâma puterea vrăjmașului.

Ceea ce constituie un dat extrem de semnificativ, în mărturia Sfan­tului Petru, este afirmația făcută de apostol că Iisus a propovăduit duhurilor ținute în închisoare. Hristos a făcut că dragostea să pătrundă mai tare decât ura și deznădejdea în locașul morțîi, dar pentru această a tre­buit să încerce a restabili comuniunea dintre El și sufletele celor ținuți în robie.

Domnul nu mântuieâște pe nimeni în chip mecanic, în virtutea unei porunci date, ci așteaptă un răspuns la chemarea Sa, o liberă adeziune, și această chiar și de la cei adormiți. Sfântul Petru mai face o precizare ex­trem de prețioasă, care aruncă oarecare lumina asupra acestui mister, atunci când spune: „Spre această s-a binevestit morților, că să fie judecați că oameni, după trup, dar să vieze, după Dumnezeu cu duhul” (I Petru 4, 6).

Hristos le propovăduiește morților pentru a-i trezi din somnul lor spiritual și a le da prilejul să opteze liber pentru Evanghelie. Atârnă de ei să asculte sau să respingă cuvântul Sau. Cel care Se întrupase pentru mântuirea tuturor nu putea lasă o parte din omenire neizbavita; dar spre a-i salva Domnul trebuia să-i smulgă și pe cei morți din inerția lor spiri­tuală, făcându-i să vibreze față de dragostea Să jertfelnică.

Coborând la iad, Iisus își amintește de toți drepțîi care au viețuit înainte de întruparea Să, precum și de cei care „îl prefigurasera fără să-L cunoască”.

Ador­mind acum, ai sculat pre cei legați, Hristoase, și înviind din morți, Cu­vinte, ai luminat pre toți adormițîi din veac”, se cânta în Sâmbătă Mare. Domnul le vestește morților că legea pedepsei universale, sub care se aflau cu toții, a încetat și că El întemeiază o nouă formă de viețuire veșnică, în care cei adormiți vor fi în comuniune permanentă cu Dumnezeu.

Același lucru le vestise El ucenicilor la cină, într-un mod mai ambiguu: „Mă duc să va gătesc loc” (Ioan 14, 2).

Este semnificativ că în iconografia ortodoxă răscumpărarea omului este reprezentată prin coborârea la iad, Iisus fiind înfățișat în clipă când pătrunde în lumea întunericului și întinde mâna către Adam și Eva, pe care a venit să-i scoată de sub povara osândei.

De altfel și în iconografie se arată cum Mântuitorul, coborând la iad, l-a dezrobit pe Adam. Olivier Clement spune că Hristos, calcandu-l în picioare pe vrăjmaș, întinde mâna primului Adam și face că viață și lumi­na să pătrundă acolo unde se află „întunericul, moartea, singurătatea”, învierea sufletelor celor adormiți nu a putut avea loc, fără îndoială, decât sub înrâurirea conjugată a Fiului și a Duhului Sfânt. Odinioară, începându-Și propovăduirea la Nazaret, Iisus spunea: „Duhul Domnului este peste Mine”, iar acum, când vrea să deschidă sufletele celor morți și să le vestească izbăvirea, El Se află, desigur, de asemenea ajutat și sus­ținut de Duhul în lucrarea Să.

Firește însă că nu toți morțîi vor fi răspuns la chemarea lui Hristos: fără îndoială, au fost mulți care nu au ascultat glasul Sau, fie că nu pu­teau să-l perceapă, din pricina invartosarii lor spirituale, fie că, auzindu-l, nu voiau să-I primească îndemnul.

Într-o fărâmă de clipă, sufletul îndumnezeit al Domnului a întrezărit inerția spirituală ce le reținea pe aceste suflete în temniță lipsită de lumina și le făcea să se împotrivească Aceluia venit să le mântuiască.

Și aceasta trebuie să fi fost, pentru Cel ce Se identifica cu viață spirituală, o experiență înfricoșătoare: să con­state cum duhuri aflate pe pragul mântuirii resping darul ce li se face și se cufundă din nou, cu bună știință, în beznă.

Chiar dacă nu toate sufletele L-au urmat pe Hristos, unele ramă­nând mai departe să vegeteze într-o formă de subexistenta, din pricina păcatelor ce le apăsau, totuși, prin coborârea la iad, Domnul a dobândit cea mai de seama biruință a Să.

El a desființat rânduiala existența de la căderea lui Adam care făcea că, după moarte, omul să rămână pe veci despărțit de Dumnezeu și supus duhurilor rele. În felul acesta s-a schim­bat rostul morțîi, care a încetat a mai fi doar ped6apsa pentru păcât, devenind cale de unire cu Cel de Sus.

La sfârșitul veacurilor și moartea va fi înghițită de biruință, după cuvântul apostolului neamurilor (I Cor. 15, 54); dar și până atunci, pentru cei ce cred în Hristos ea nu mai este prăbușire în neant, ci revenire la sânul Tatălui.

Totodată, se poate spune că abia prin sfărâmarea porților iadului a luat cu adevărat ființă împărăția, pe care am încercat să o definim drept noul eon – sau, poate mai potrivit, drept o nouă ordine existențială.

Aceas­ta ordine nu putea lua naștere atâta timp cât, dincolo de moarte, omul se află sub dominația duhurilor întunericului.

Trebuia că stăpânirea celui rău să fie surpată, că omul să fie eliberat de povara păcatului strămoșesc pen­tru că împărăția harului să poată deveni o realitate, la care sunt chemați să participe atât viii cât și morțîi ce vor fi răspuns afirmativ la chemarea lui Hristos.

Dacă, în principiu, iadul a fost învins, puterea diavolului fi­ind surpată din temelii prin cruce și biruință dobândită de Hristos, el va continuă totuși să existe până la sfârșitul istoriei că formă de existența personală, rezultat al unor opțiuni negative.

Este gheenă de care vor­bește adesea Iisus, loc de osânda și de suferință rezervat nu tuturor celor adormiți, ci numai acelora care nu vor fi reușit să învingă păcatul încă din viață această și să-și deschidă sufletul pentru primirea harului.

Dar nici acea stare – căci mai corect este poate să se înțeleagă prin iad o stare existențială, și nu un loc anume – pare să nu fie veșnică, ea urmând să dispară la sfârșitul veacurilor, când Dumnezeu va fi totul în toate (I Cor. 15, 28). „Desființând eternitatea morțîi și a stricăciunii, rastig­nirea Domnului nimiceste totodată și eternitatea iadului”.

Cântările bisericești subliniază în repetate rânduri nimicirea temeiului ontologic al iadului: „Încetat-a tirania iadului și împărăția lui de nimic s-a făcut de acum înainte”.

Se pune însă întrebarea: care este raportul dintre răi și împărăție? Când talharul îi cere lui Iisus să-l pomenească în împărăția Să, Domnul îi răspunde: „Mâine vei fi cu Mine în răi”.

Raiul desemnează de fapt stă­rea de fericire de care se vor învrednici aleșii după ce seolul va fi fost desființat. învingând iadul, Hristos a întemeiat ordinea eternității fericite, adică raiul, care va fi accesibil drepților îndată după moarte, în timp ce alții nu se vor bucură de el decât după Judecata din urmă. Cuvintele Domnului „În casa Tatălui Meu multe locașuri sunt” (Ioan 14, 2) par să indice că, în ce-i privește pe cei drepți, va există o infinitate de trepte de comuniune cu Dumnezeirea și deci de gustare a bunurilor suprafiresti, căci, după metaforă foarte sugestivă a Sfântului Pavel, „stea de stea se deosebește în strălucire” (I Cor. 15,41).

Sfântul Ambrozie socotește că raiul, sau paradisul, nu este decât pridvorul împărăției – sau, cu alte cuvinte, un mod existențial care pre­ceda împărăția. Astfel înțeles, pare că raiul reprezintă totuși o stare provizorie și încă nedeplina, care la sfârșitul veacurilor, când împărăția va atinge dezvoltarea să plenară, va fi înglobată în împărăție.

Împărăția apare deci că o noțiune cu o sfera mult mai vastă. Ea con­stituie de fapt veacul cel nou, nouă perioada în cuprinsul căreia omul va viețui în comuniune cu Dumnezeu și se va împărtăși de darul Duhului Sfânt.

Atâta timp cât va dura istoria, împărăția va fi prezența în sufletele celor aflați în viață și apți de primirea harului, dar după Judecată din urmă ea va îngloba toată creația, tot ce a fost purificat și eliberat de păcât.

Și, desigur, ea va cuprinde o multitudine de forme de viață duhovnicească, harul necreat și substanțial, care modelează sufletele, având mii de infati­sări, adecvate fiecăruia din cei mântuiți, așa cum sublinia Sfântul Grigorie Palama.

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe (în greacă Άγιος Γεώργιος, Ágios Geó̱rgios, sau George, versiuni: Georgiu, Georz, Giurgiu, Iorgu, din greacă Gheorghios, „agricultor”; c. 275/280 – d. 23 aprilie 303) a fost general roman de origine greacă și ofițer în Garda împăratului roman Dioclețian, care a fost condamnat la moarte pentru că nu a renunțat la credința creștină.

În calitate de martir creștin, el a devenit mai târziu unul dintre cei mai venerați sfinți ai creștinismului și a fost în mod special venerat de cruciați.

Sfântul Gheorghe este un sfânt pomenit de aproape toate Bisericile tradiționale, de obicei pe data de 23 aprilie. Este considerat patron al multor țări, regiuni și orașe.

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe/George s-a născut în Cappadocia, într-o familie creștină de origine greacă, și a trăit în timpul domniei împăratului Dioclețian. Mai multe date nu se cunosc cu certitudine, neexistând niciun document al epocii, care să conțină date despre viața sa. Ceea ce se știe despre el a fost scris ulterior.

S-a înrolat în armata romană și, parcurgând ierarhia militară, Sf. Gheorghe s-a făcut remarcat prin îndemânarea cu care mânuia armele. În ciuda decretului împotriva creștinilor, emis de Dioclețian în 303, Sf. Gheorghe a ales să-și mărturisească public credința creștină. Din ordin imperial, sfântul a fost întemnițat și supus torturii pentru a-și renega credința.

Loviri cu sulița, lespezile de piatră așezate pe piept, trasul pe roată, groapa cu var, încălțămintea cu cuie, băutura otrăvită, bătaia cu vâna de bou și toate celelalte torturi nu au reușit să-l facă să renunțe la credința sa.

În conștiința populară românească, Sf. Gheorghe este unul dintre cei mai prezenți sfinți, numeroase biserici purtând hramul său. Există numeroase orașe în România care poartă numele Sfântului Gheorghe și chiar unul dintre cele trei brațe ale Dunării este denumit astfel. Imaginea Sf. Gheorghe ucigând balaurul este prezentă și pe steagul Moldovei medievale trimis de Ștefan cel Mare la Mănăstirea Zografu de la Muntele Athos.

Sf. Gheorghe este de asemenea ocrotitorul Forțelor Terestre ale Armatei Române.

Legenda potrivit căreia sfântul ar fi ucis un balaur pentru a salva o fecioară este o legendă târzie, medievală. Adesea însă, iconografia recentă îl prezintă pe sfânt călare, doborând cu sulița un balaur, poate simbolic. Unii comentatori sunt însă de părere că este vorba doar de o preluare târzie a mitului grec despre Perseu și Andromeda.

calendar-ortodox