În 1974, Uniunea Sovietică a propus României şi Bulgariei construirea unor centrale nucleare sovietice de tip VVR de 400 MW. Bulgarii au proiectat o asemena centrală la Kozlodui, iar România la Slatina, pe Olt. Așa a început era energiei nucleare în țara noastră…
Ceaușescu la șantierul Centralei Cernavodă, alături de Cornel Mihulecea…
Centrale nucleare VVR sunt neanvelopate. Anvelopa este acel turn din beton în care se află reactorul. Zidul are doi metri grosime şi nu se sparge nici dacă se prăbuşeşte peste el un avion. Rostul zidului este de a nu lăsa radiaţiile să se propage în extrerior în caz de accident nuclear. Anvelopa are deasupra un bazin uriaş de apă care inundă incinta dacă izbucneşte un incendiu. Diferenţa dintre reactoarele anvelopate şi neanvelopate s-a văzut la Cernobîl, în momentul exploziei din 1986…
În 1976 centrala nucleară VVR de la Slatina era în construcţie. Proiectul a fost însă stopat de Cornel Mihulecea, noul preşedinte al Consiliului de Stat pentru Energie Nucleară (CSEN), din cauză că nu prezenta garanţia de excludere, adică garanţia că radioactivitatea nu se propagă în exterior, indiferent ce se întâmplă.
A fost acceptată în schimb oferta canadiană pentru centrala de tip CANDU, anvelopată, care funcţionează cu uraniu neîmbogăţit – un avantaj enorm – şi apă grea. Contractele între România şi Canda au fost semnate în 1978. Partea română a fost reprezentată de Cornel Mihulecea.
În baza contractelor de licenţă, România a dezvoltat conceptul propriu pentru fabricarea centralei de tip CANDU. La baza proiectului nuclear a stat programul numit ”Cartea Albă”. Prelucrarea uraniului se făcea la Feldioara şi Piteşti, apa grea se fabrica la Drobeta Turnu-Severin, iar piesele turbinelor se realizau la IMGB. Practic toată tehnologia a fost asimilată de industria românească. Centrala de la Cernavodă urma să aibă cinci reactoare, iar o altă centrală, proictată pentru zona Ardealului, trebuia să aibă şase reactoare, pentru a face faţă cererii mari de electricitate a industri româneşti de la acea oră.
În 1982, la scurt timp după începerea lucrărilor la Cernavodă, România a fost curtată pentru colaborare pe probleme nucleare de chinezi, de argentinieni, de Irakul lui Saddam Hussein şi de Muammar Gaddafi, conducătorul Libiei. Saddam şi Gaddafi erau interesaţi în special de modul de obţinere a apei grele. Dintre toţi, România nu a colaborat decât cu China. Cornel Mihulecea a făcut parte din echipa de lucru care l-a însoţit pe Ceauşescu într-o vizită în China şi a semnat protocolul de colaborare nucleară între cele două ţări.
Din cele cinci unităţi de producere a curentului electric proiectate la Cernavodă, astăzi funcţionează două. Ele asigură 18% din necesarul de energie electrică al României. Teoretic, unităţile III şi IV vor fi puse în funcţiune prin intermediul unor investitori privaţi, nu se știe când. Chinezii s-au arătat deja foarte interesaţi să investească în capacităţile nucleare româneşti.
