La 16 septembrie 1835, leul era instituit ca monedă oficială a românilor, de către domnul Țării Românești, Alexandru Ghica. Leul, unitate teoretica de cont, era echivalentul a 60 de parale.
Cea mai veche monedă atestată pe teritoriul românesc este drahma de argint în greutate de opt grame, emisă de orașul grecesc Histria, în anul 480 î.Hr. Aceasta a fost urmată de alte variante de monede ale polisurilor grecești din Dobrogea. Geto-dacii au folosit inițial monede macedonene, apoi au început să emită monede proprii din argint, asemănătoare cu cele ale celților, pentru ca apoi să treacă la celebrii kosoni de aur.
În formațiunile statale românești, primul voievod care a emis monede a fost Vladislav I din Țara Românească, el bătând ducați muntenești din argint, urmat de Petru Mușat în Moldova, care a emis groși de argint.
Pe teritoriul românesc au pătruns foarte multe monede, de-a lungul secolelor: taleri turcești, galbeni ungurești și austrieci, zloți, carboave rusești, țechini venețieni – în total, peste 100 de tipuri de monede. O emisie de monedă a costat până și capul unui domnitor! Este vorba de Constantin Brâncoveanu, cel care a emis o “monedă-medalie” cu efigia sa pe ea, încălcând astfel religia musulmană și dând motiv turcilor otomani să îi ceară capul.
Talerul Leu olandez (Duch Lion Daalder, în engleză), o monedă mare din argint, de aproximativ 41/42 mm în diametru și cu o greutate in jurul valorii de 27 grame, emisă de provinciile olandeze în secolele XVI-XVII, s-a bucurat de o largă circulație în Europa și în colonii. Mai era cunoscut și sub denumirea de löwenthaler. Această monedă a fost utilizată în mod curent în Transilvania, Tara Românească și Moldova. Populația numea leu acest taler, după figura gravată pe revers. Treptat, s-a încetățenit această denumire, de leu sau lei, ca sinonim pentru termenul generic de bani.
Talerul Leu olandez nu a influențat doar istoria denumirii monedei românești. Se spune că în coloniile olandeze de pe coastele continentului american și pe insulele cunoscute sub denumirea de “Indiile de Vest”, de la daalder s-a adoptat mai târziu denumirea de dolar pentru moneda americană.
La 16 septembrie 1835, leul era instituit ca monedă oficială a românilor, de către domnul Țării Românești, Alexandru Ghica. Leul, unitate teoretica de cont, era echivalentul a 60 de parale. Aceasta era însă doar o monedă “teoretică”, pentru că tranzacțiile, taxele și impozitele se plăteau în monedă străină, löwenthaler, taleri olandezi care aveau gravat pe revers un leu ridicat în două labe și cărora românii le spuneau… “LEU”. Abia pe 22 aprilie 1867, în România a fost stabilită clar ca monedă națională leul, aceasta fiind din argint cu greutatea de cinci grame sau 0,3226 grame de aur și având 100 de diviziuni, numite bani. Primele monede emise au fost cele divizionare din bronz de 1 ban, 2 bani, 5 bani și 10 bani, bătute în Anglia în 1867. La 1 aprilie 1880 a fost înființată Banca Națională a României, singura abilitată să emită monedă de metal și hârtie.
În 1948 s-a făcut prima denominare, la un raport de 1 leu nou la 20.000 lei vechi. Reevaluarea a fost realizată de regimul comunist fără vreo avertizare prealabilă și fără posibilitatea de a schimba mai mult decât o sumă fixă din moneda veche.
În 1952 s-a făcut o nouă reformă monetară, la un raport de 1 leu nou/20 lei vechi. Spre deosebire de denominarea precedentă, diferite rate de schimb au fost utilizate pentru diferite modalități de schimb (bani lichizi, depozite bancare, datorii etc). Aceste parități variau între 20 și 400 de lei vechi pentru 1 leu nou. Nici de data aceasta nu a fost dat vreun avertisment, pentru a se da lovitura decisivă tuturor persoanelor avute din țară și introducerea deplină a socialismului. La 1 iulie 2005, România a realizat o nouă reformă monetară, schimbând leul anterior (ROL) cu un leu nou (RON), la paritatea 1 RON/ 10.000 ROL. Este de așteptat ca România să treacă la moneda unică europeană cel mai devreme în 2019.
În 1859, domnitorul Alexandru Ioan Cuza s-a trezit în fața unei moșteniri financiare dificile, consecință a anilor de război și de ocupație străină.
Pentru a o rezolva, era necesară o reformă pe care șeful statului a crezut că o poate realiza prin impunerea unei monede naționale.
Măsura lui Cuza viza eliminarea numeroaselor monede străine de aur, argint și aramă, care incomodau schimbul intern și extern și necesitau numeroase calcule și transformări datorită parități lor diferite.
Aceste monede erau supuse unor permanente fluctuații, ce determinau dispariția de pe piață a monedelor de aur care se tezaurizau, concomitent cu deprecierea monedelor de valoare mai scăzută. Asta avea un impact negativ asupra acumulării de capital.
Pentru noua monedă s-a propus numele de român, după modelul francului francez, denumire sub care s-a obținut acordul unor bănci franceze pentru creditarea primei emisiuni a Principatelor Unite. Proiectul final din anul 1860 stabilea un alt nume, acela de romanat, care era divizat în decime sau bani (a zecea parte dintr-un romanat) și centime sau bănișori (a suta parte dintr-un romanat).
Monedele din aur și argint urmau să aibă gravată efigia domnitorului pe avers, cu legenda “Alexandru Ioan I. Domnu Principatelor-Unite”, iar pe revers, armele țării, cu legenda “În Unire Tăria”. Proiectul nu a fost însă finalizat, pentru că Napoleon al III-lea nu a sprijinit până la capăt emiterea unei monede naționale românești, deoarece nu dorea să provoace o reacție ostilă din partea Imperiului otoman.
