Petre M. Iancu, jurnalist la postul de radio de limbă germană Deutsche Welle, face o analiză a felului în care Curtea Constituţională (CCR) a reacţionat după referendumul pentru justiţie organizat în ziua alegerilor europarlamentare. Concluziile sunt devastataoare pentru CCR:
- ”Presupunând că România a fost o democraţie fie şi defectă, ce mai este azi? Mai e ţara o democraţie, deci un stat în care poporul este suveran?
- Nici pomeneală, de vreme ce opt judecători ai CCR, dacă judecători se pot numi, au îndreptăţirea să treacă peste voinţa exprimată de aproape opt milioane, sau aproape 80 la sută din cetăţenii cu drept de vot favorizând, într-un referendum, interzicerea amnistiei și grațierii pentru fapte de corupție
- Un membru al CCR numit de preşedintele Iohannis a lipsit, oportun, de la vot. Ceilalţi opt au statuat că o interdicţie constituţională prestabilită în privinţa vocaţiei cetăţenilor care au săvârșit o anumită categorie de infracţiuni de a beneficia de amnistie sau graţiere încalcă principiul egalităţii…precum şi demnitatea umană, valoare supremă a statului român
- Mi se pare absolut legitim să ne întrebăm: De când are CCR misiunea (și dreptul) de a se ocupa de „vocații”? Adică de talente, de chemări (artistice), de porniri, de înclinări profesionale? De când i se poate respinge poporului român dreptul de a refuza îngăduinţa faţă de delincvenţi de drept comun în numele unei prezumtive „vocaţii” (termen care, juridic, vizeaza, după ştiinţa dicţionarului, doar chestiuni succesorale) şi a unei la fel de puţin precizabile şi definibile „demnităţi”?”
- Se poate obiecta, fireşte, şi nu fără temei, că tocmai aceasta e una din menirile cele mai importante ale unei Curţi Constituţionale: să apere statul de drept şi constituţia lui de excese comise în numele unei monumentale şi mistagogice exagerări a suveranităţii unui popor.
- S-a mai afirmat că, în măsura în care CCR e autoritatea supremă în sfera constituţionalităţii, s-ar arunca şi ţara, şi democraţia în haos dacă am contesta-o. În plus, articolul 74 al Constituţiei afirmă că nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea.
- Dar aici numai de iniţiativă legislativă a cetăţenilor n-a fost vorba. Ci de un referendum convocat de Preşedintele ales al statului, la care poporul a răspuns pozitiv, în majoritate, luând o decizie sacrosanctă, dacă nu considerăm că locul Providenţei, cea situată deasupra suveranităţii unui popor, ar fi fost ocupat de CCR. Sau dacă nu ne asumăm opinia de factură sclavagistă, potrivit căreia ar exista instanţe pe care n-am avea dreptul să le judecăm critic decât cu preţul aruncării ţării în haos, CCR fiind infailibilă, aşa cum s-a pretins că ar fi Papa, în conformitate cu o controversată dogmă a catolică. (…)
- A te opune, în opt, voinţei a opt milioane nu e chiar de colo. A o face fără suficient temei, ori fără un temei comprehensibil din punctul de vedere al naţiunii e o calamitate. Fiindcă un atare demers demoralizează şi decredibilizează poporul, ca suveran, decretându-i instinctul dreptăţii şi decizia decurgând din bunul său simţ ca nule şi neavenite. Discreditează totodată, in corpore, democraţia, statul de drept şi instituţiile lui fundamentale. Mai rău nu ştiu ce poate fi”, arată Petre M. Iancu.
