Nici un evanghelist nu descrie Învierea Domnului, deoarece nu au fost martori la această minune. Evangheliștii consemnează numai ceea ce s-a petrecut după ce Hristos a ieșit din mormânt.
Din evanghelii aflăm că în prima zi a săptămânii, duminică, femeile mironosite au venit cu miresme la mormântul lui Hristos, cu care aveau de gând să ungă, după obicei, trupul lui Iisus.
Maria Magdalena, venită cu celelalte femei, ajunge prima la mormânt și uimită de vederea pietrei ridicate și a mormântului gol, nu le mai așteaptă pe celelalte femei și aleargă să le vestească apostolilor cele petrecute. Ea nu mai vede îngerul, care le întâmpină pe celelalte femei și nici nu-i ascultă mesajul – că Hristos a înviat.
Pe când femeile mironosite mergeau către apostoli să vestească cele întâmplate, sunt întâmpinate de Hristos cu următoarele cuvinte: „Bucurați-va” și „Nu va temeți”. El le repetă îndemnul dat de înger: „Duceți-va și vestiți fraților Mei, să meargă în Galileea și acolo mă vor vedea”.
La mormânt ajung și Ioan și Petru. Deși Ioan sosește primul, el intră în mormânt după Petru. În afară de prezența giulgiului și a mahramei, care indicau că Hristos a înviat, apostolii au văzut în mormânt ceva minunat.
A fost o experiență învăluită în taină, care a constituit o adevărată iluminare. Din această clipă, Ioan a crezut fără șovăială în Învierea lui Hristos. Cei doi apostoli vor merge să vestească și celorlalți Învierea lui Hristos. Maria Magdalena, care îi urmase pe cei doi ucenici, nu pleacă de la mormânt, rămâne aici să plângă. Gândul ei era că trupul lui Iisus fusese furat.
Pe când plângea, potrivit Scripturii, i se arată doi îngeri. După puțîn timp, i se arată și Hristos, pe care Îl aseamănă pentru început cu un grădinar, căruia îi cere să-i vestească unde a fost pus Hristos. După ce are loc recunoașterea lui Hristos, primește misiunea să mergă și să vestească ucenicilor: „Mergi la frații Mei și le spune: Mă voi sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru”.
Deși trupul lui Hristos fusese preamărit, Hristos acceptă, în răstimpul celor 40 de zile, să se adapteze dimensiunilor actuale ale universului uman. Acest „trup al slavei”, după expresia paulină, nu mai este dependent nici de spațiu, nici de timp, căci nu mai face parte din lumea căzută. Aratarile sunt un pogoramant față de slăbiciunea omenească.
Domnul se face accesibil simțurilor: poate fi văzut, auzit și chiar pipăit. Hristos cel înviat este tot atât de real că și Cel dinainte de Patimi, dar se află la alt nivel existențial, deoarece trupul Sau nu mai este supus morții, în El strălucește Duhul. Deși trupul a fost îndumnezeit, că și natură Să omenească, firile vor continuă să rămână neschimbate și de sine stătătoare pentru veșnicie.
Învierea lui Hristos nu este o simplă revenire la viață pământească, ci începutul altei vieți: viață veșnică, în care trupul omenesc nu mai este supus stricăciunii. De aceea, Biserica Ortodoxă cânta în ziua de Paști: „Prăznuim astăzi omorârea morții și începutul unei alte vieți, veșnice”.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că Mântuitorul a refăcut chipul divin din om, lepadand în mormânt, în dimineață Învierii, trăsătură pătimitoare. Din momentul morții și a învierii Domnului, istoria intră în perioada eshatologică, iar Împărăția, aflată deocamdată în transcendent, tinde să înglobeze treptat toată creația. În Hristos cel înviat începe transfigurarea lumii, dar această transfigurare nu se descoperă decât prin mijlocirea acelora care au atins culmile sfințeniei.
Trebuie să reținem că Învierea nu-L îndepărtează pe Hristos de oameni. El continuă, chiar șezând de-a dreapta Tatălui, lucrarea de prefacere a lumii.
Cine poate vedea Învierea lui Hristos?
La această întrebare Sfântul Simeon Noul Teolog răspunde: „Cei mai mulți oameni cred în Învierea lui Hristos, dar foarte puțini sunt cei ce o au și o văd în chip curat; cei ce n-au văzut-o însă nici nu se pot închină lui Iisus Hristos că unui Sfânt și Domn, căci „nimeni, zice, nu poate să spună că Iisus este Domn decât numai în Duhul Sfânt” [1 Co 12,3], și altundeva: „Duh este Dumnezeu și cei ce se închină Lui trebuie să I se închine în Duh și Adevăr” [În 4, 24]. Căci nici preasfântă cântare, pe care o avem acum în fiecare zi în gură, nu spune: „Învierea lui Hristos crezând „, ci: „Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia Celui fără de păcat”.
Cum deci Duhul Sfânt ne îndeamnă să zicem acum: „Învierea lui Hristos văzând”, că unii ce am văzut-o, deși n-am văzut-o, de vreme ce Hristos a înviat o dată pentru totdeauna acum o mie de ani, și nici atunci nu L-a văzut cineva Înviind?
Oare dumnezeiască Scriptură vrea că noi să mințim? Să nu fie! Dimpotrivă, ea ne îndeamnă mai degrabă să spunem adevărul: și anume că în fiecare din noi, cei credincioși, are loc Învierea lui Hristos, și această nu o dată, ci în fiecare ceas, atunci când, precum spuneam, Însuși Stăpânul Hristos învie Întru noi, strălucind și scanteind cu scanteierile nestricăciunii și Dumnezeirii.
Căci venirea [și prezența] purtătoare de lumina a Duhului ne arată, că niște zori, Învierea Domnului, sau mai degrabă ne da harul de a-L vedea înviind pe El Însuși.
De aceea și zice: „Dumnezeu este Domnul și S-a arătat nouă” [Ps 117, 27] și, însemnând a două Lui venire, adăugând, zicem așa: „Binecuvântat Cel ce vine Întru numele Domnului” [Ps 117,26].
Deci câtor li Se arată Hristos înviind, li Se arată în chip cu totul duhovnicesc, fiind văzut cu ochii duhovnicești. Pentru că atunci când vine în noi prin Duhul, ne învie din morți, ne face vii și ne da să-L, vedem întreg și viu întru noi, pe El, Cel nemuritor și nepieritor; dar nu numai această, ci ne dăruiește și harul de a-L cunoaște limpede că pe Unul ce împreună-învie și este împreună-preamărit cu noi [Ef 2, 6; Rm 8, 17], precum mărturisește toată Scriptură.
