În Vinerea Mare se face pomenire de sfintele, mantuitoarele și înfricoșătoarele Patimi ale Mântuitorului. Răstignirea nu era practicată de evrei. Cu excepția crucificării a 800 de locuitori ai Ierusalimului de către regele Alexandru Ianeul în 87 i.Hr., în Palestina această pedeapsa era aplicată doar de către autoritatea română.
Cel care primea condamnarea la moartea pe cruce era dezbrăcat de haine, biciuit și obligat să parcurgă drumul până la locul execuției, cu bârna orizontală a crucii în spate, legată de mâinile întinse. Sentința era pronunțată de către conducătorul provinciei într-un loc public.
Din Scriptură aflăm că după ce Hristos a fost biciuit, Pilat, spălându-se pe mâini, rostește sentința. Mântuitorul Hristos este trimis spre locul răstignirii, purtându-Și crucea.
Ajuns la locul execuției, brațul orizontal al crucii era fixat cu ajutorul cuielor de brațul vertical înfipt din timp în pământ, iar picioarele condamnatului puteau fi așezate pe un scăunel de picioare, ceea ce ușura durerile, dar lungea supliciul. Ele puteau fi și țintuite fără sprijin, ușor îndoite, cu tălpile lipite de stâlpul vertical. În vârful acestuia se fixă o scândură pe care era consemnată vină condamnatului, în cazul Domnului: „Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor”.
Trupul mort, coborât de pe cruce, putea fi aruncat într-o groapă comună, împreună cu instrumentele execuției sau putea fi încredințat oricui s-ar fi milostivit să-l îngroape.
Din Sfintele Evanghelii cunoaștem că Iosif din Arimateea l-a coborât pe Domnul de pe Cruce și l-a îngropat împreună cu Nicodim, în mormântul sau aflat într-o grădina din apropierea locului răstignirii.
Moartea biruită prin moartea lui Hristos
Moartea a intrat în creație prin despărțirea omului de Dumnezeu. Din iubire față de om, Fiul Lui Dumnezeu S-a întrupat și a primit moartea de bună voie. A primit-o nu din curiozitate, ci pentru a o învinge. Astfel, Hristos întoarce rostul morțîi. În loc de mijloc de trecere la cel mai redus grad de viață, ea e folosită de El că mijloc de biruire a ei, afirmă părintele Dumitru Stăniloae. El a învins moartea nu numai pentru că a fost Dumnezeu, ci și pentru că umanitatea Lui a fost fără de păcat.
Pentru Hristos moartea nu era inevitabilă, deoarece El fiind străîn de păcat nu purta în Sine germenele morțîi. Hristos nu moare de o moarte naturală, rezultat al unui proces ce culminează cu descompunerea fizică, nu este atins de vreo boală, ci primește moartea de bună voie. De aceea îndură moartea în toată grozăvia ei, moartea prin excelență.
Moartea suportată de Hristos naște în noi, dacă ne unim cu El, o stare nouă, de încetare a alipirii egoiste și pătimașe la cele ale lumii și de dăruirea voinței Lui de a ne iubi unii pe alțîi. Iar această ne da puterea de a birui și noi moartea.
Spre deosebire de noi, care îndurăm moartea în mod pasiv, că pe o consecință a păcatului, Hristos a întâmpinat-o în stare de maximă concentrare spre a o birui. În canonul pascal compus de Sfântul Ioan Damaschin se cânta: „Prăznuim omorârea morțîi”.
Din Sfintele Evanghelii aflăm că în momentul în care Hristos Și-a dat duhul, s-a arătat o serie de semne miraculoase: catapeteasma templului s-a rupt, pământul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat și multe trupuri ale celor adormiți au înviat.
Punerea în mormânt a Domnului
De teamă că trupurile celor osândiți să nu rămână pe cruce și a două zi, când se praznuiau Pastile, iudeii cer permisiunea lui Pilat să se zdrobească fluierele picioarelor osanditilor și apoi să fie coborati de pe cruce. Se folosea acest procedeu spre a grăbi moartea celor răstigniți. După ce primesc acordul de la Pilat, ostașîi zdrobesc fluierele picioarelor celor doi tâlhari, deoarece aceștia încă nu muriseră. Când au venit însă la Hristos, au constatat că El murise și atunci nu I-au mai zdrobit oasele. Spre a se convinge că Hristos a murit cu adevărat, un ostaș i-a împuns coasta cu sulița și îndată au țâșnit sânge și apă.
Iosif din Arimateea și cu Nicodim iau trupul lui Hristos de pe cruce, îl ung cu aromate și îl înfășoară într-un giulgiu. Pe cap îi pun o mahrama, împlinind astfel, întru totul datină iudaică a înmormântării.
Evanghelistul Matei spune că mormântul în care Hristos a fost pus aparținea lui Iosif, iar de la Ioan aflăm că era „un mormânt nou, în care nu mai fusese nimeni îngropat” (19, 41).
Iudeii vor pecetlui piatră mormântului în nădejdea că uitarea să-L acopere definitiv pe Cel ce zăcea acolo. Dar ei nu vor putea opri astfel nici coborârea la iad și nici învierea lui lisus, urmată de răspândirea noii credințe.
Mormântul lui Hristos rămâne gol. Nu mai este cum spunem noi „locaș de veci”. Acest mormânt ne vestește că și mormintele noastre vor rămâne goale.
Slujba Prohodului
Vinerea Mare este zi aliturgica, adică nu se savarseste nici una dintre cele trei Sfinte Liturghii. Ceremonia principala din această zi este scoaterea Sfântului Epitaf din altar și așezarea lui pe o masă în mijlocul bisericii. Prin scoaterea Sfântului Epitaf retrăim coborârea de pe Cruce a lui Hristos și pregătirea Trupului Sau pentru înmormântare.
Seară se cânta Prohodul și se înconjoară biserica cu Sfântul Epitaf. Este o procesiune de înmormântare. Epitaful pe care îl poartă preoții ajutați de credincioși simbolizează trupul Mântuitorului. După procesiunea din jurul bisericii, Sfântul Epitaf este așezat pe Sfânta Masă din altar, unde rămâne până la Înălțare. Punerea pe Sfânta Masă reprezintă punerea Domnului în mormânt.
Adrian Cocoșilă
