Uniunea Salvaţi România a depus, joi dimineaţă, o sesizare prin care îi solicită Avocatului Poporului să conteste la Curtea Constituţională OUG-ul privind Codul Administrativ, considerat un fel de ”Cod al baronilor PSD” pentru că ajută conducerea partidului de guvernământ să țină sub control strict primarii din toate județele.
„Joi dimineaţă voi merge la Avocatul Poporului pentru a depune sesizarea prin care îi solicităm să atace Ordonanţa de Urgenţă care va baroniza România. Pe scurt, motivele identificate pentru care Renate Weber, noul Avocat al Poporului, îşi poate exercita atribuţia de a sesiza Curtea Constituţională a României cu o excepţie de neconstituţionalitate sunt atât extrinseci cât şi intrinseci. Am redat destule motive pentru care Avocatul Poporului să apere cetăţenii şi nu baronii locali.”, transmite senatoarea USR Florina Presadă.
Redăm integral textul sesizării USR:
Stimată Doamnă Avocat al Poporului,
Prin prezenta vă solicităm să vă exercitaţi atribuţia de a sesiza Curtea Constituţională a României cu o excepţie de neconstituţionalitate, conform art. 146 lit. d) din Constituţie şi art. 15 lit. i) din Legea nr. 35 din 13 martie 1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, cu privire la Ordonanţa de Urgenţă privind Codul administrativ al României adoptată în şedinţa de Guvern din data de 25.06.2019, din următoarele motive:
Extrinseci
Lipsa caracterului de urgenţă al actului normativ adoptat
Curtea Constituţională a arătat în nenumărate rânduri că „urgenţă” înseamnă o situaţie extraordinară a cărei reglementare nu mai poate fi amânată ori existenţa unei stări de fapt obiective, cuantificabile, independente de voinţa Guvernului, care ar pune în pericol un interes public. Nu este cazul actului normativ de faţă.
Acestei jurisprudenţe i se alătură concluziile ultimului Raport al Comisiei de la Veneţia în cazul României care precizează că folosirea ordonanţelor de urgenţă afectează calitatea legislaţiei, securitatea juridică, slăbeşte controlul extern asupra Guvernului şi nesocoteşte principiul separaţiei puterilor în stat. Mai mult, Comisia de la Veneţia solicită Guvernului României să reducă în mod drastic folosirea ordonanţelor de urgenţă în toate domeniile de activitate.
Intrinseci
Inexistenţa codificării şi lipsa de claritate şi predictibilitate a normei
Codul Administrativ este în fapt un text normativ ce nu respectă normele de tehnică legislativă (nu corespunde unei operaţiuni de codificare). Totodată, el nu întruneşte rigorile de claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate. Respectarea standardelor de claritate şi predictibilitate ale legii reprezintă o exigenţă de rang constituţional, aşa cum o arată jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
Introducerea unei prevederi care îl obligă pe preşedintele României să răspundă în maximum 10 zile la propunerea premierului de numire a unui nou ministru
Deciziile Curţii Constituţionale a României nu prevăd un termen pentru numirea unui nou ministru, iar introducerea unui asemenea termen afectează chiar principiul colaborării loiale între instituţiile statului şi intervine într-un domeniu în care legiuitorul constituant a lăsat chiar actorilor implicaţi o marjă tocmai în considerarea acestui principiu. Chestiunea în cauză ţine de raportul Preşedinte – Guvern, unde actorii trebuie să se consulte, în baza acestui principiu al colaborării loiale.
Decizia nr. 357/2007 circumstanţiază că Preşedintele are dreptul de a refuza, motivat, numirea propusă, ori de câte ori constată că nu sunt îndeplinite condiţiile de legalitate pentru numirea în funcţia de membru al Guvernului.
Schimbarea majorităţilor necesare pentru adoptarea hotărârilor de consiliu local privind administrarea patrimoniului de la două treimi din numărul consilierilor în funcţie la jumătate plus unu din numărul acestora
Schimbarea acestei majorităţii aduce atingere imperativului de protecţie a proprietăţii publice. Este singurul tip de decizie de la nivelul administraţiei publice locale care necesită în acest moment o majoritate de două treimi din numărul total al consilierilor locali în funcţie. Această excepţie de la regula majorităţii absolute (jumătate plus unu din numărul consilierilor în funcţie) reprezintă materializarea la nivelul legislaţiei primare a obligaţiei constituţionale care revine statului de a ocroti proprietatea publică prin legile sale naţionale.
Înfiinţarea pensiilor speciale pentru anumite categorii de aleşi locali (indemnizaţia pentru limită de vârstă pentru primari, viceprimari, preşedinţi şi vice-preşedinţi de consilii judeţene)
Curtea Constituţională s-a pronunţat în trecut pe marginea unor legi adoptate de către Parlament care aveau un conţinut cvasi-identic cu articolul din Codul Administrativ ce prevede indemnizaţiile pentru limită de vârstă pentru primari, viceprimari, preşedinţi şi vice-preşedinţi de consilii judeţene. În deciziile adoptate, Curtea arată că o astfel de reglementare contravine principiului egalităţii în faţa legii. Totodată, categoriile de aleşi locali ce ar beneficia de aceste „pensii speciale” nu pot fi asimilate altor categorii socio-profesionale ce beneficiază de astfel de pensii (pensii de serviciu) deoarece „nu se poate susţine că o persoană care deţine calitatea de ales local îşi formează o carieră profesională în această funcţie; aşadar, aleşii locali nu reprezintă o categorie socio-profesională care să urmărească dezvoltarea unei cariere ca ales local, ci ei sunt aleşi în cadrul unităţii administrativ-teritoriale respective pentru a gestiona problemele comunităţii locale. Alegerea este o opţiune a electoratului, şi nu a persoanei care candidează, ceea ce înseamnă că alegerea nu ţine de resortul subiectiv al acesteia din urmă. Or, o carieră profesională se formează şi se dezvoltă distinct de alegerile pe care le face corpul electoral de la un moment dat.” (Decizia nr. 22/2016)
Abrogarea dintre normele în vigoare a prevederii care dispune suspendarea de drept a raportului de serviciu al funcţionarului public trimis în judecată pentru anumite infracţiuni
Parlamentul a adoptat deja cel puţin o lege cu acest obiect de reglementare iar Curtea Constituţională a decis că o astfel de abrogare contravine Legii fundamentale. Scopul acestei reglementări este de a ocroti interesul public – autoritatea şi integritatea funcţiei publice. „Atunci când intervine trimiterea în judecată sau arestul preventiv, deci există o suspiciune rezonabilă cu privire la comiterea unor infracţiuni, nu este înlăturată prezumţia de nevinovăţie, dar nu se poate reţine că autoritatea şi integritatea funcţiei publice nu sunt afectate, motiv pentru care legiuitorul a instituit regula suspendării raportului de serviciu pentru funcţionarul în cauză.” (Decizia nr. 32/2018)
Motivele extrinseci pe larg
Lipsa caracterului de urgenţă al actului normativ adoptat
Curtea Constituţională are o bogată jurisprudenţă privind adoptarea actelor normative pe calea delegării legislative de către Guvern în care se arată că în lipsa unei urgenţe justificate, actele normative adoptate în acest fel sunt în contradicţie cu legea fundamentală. Ori, urgenţa unui demers de codificare, mai ales unul atât de amplu cum este cel de codificare a legislaţiei administrative, nu poate fi justificată. Ordonanţa încalcă art. 115 din Constituţie care la alin (4) spune: Guvernul poate adopta ordonanţă de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora.
Despre adoptarea Codului Administrativ prin ordonanţă de urgenţă s-au exprimat şi specialişti în drept administrativ care au arătat deja că un astfel de demers este neconstituţional:
„Pe de o parte, situaţia extraordinară a cărei reglementare nu mai poate fi amânată presupune existenţa unei stări de fapt obiective, cuantificabile, independente de voinţa Guvernului, care ar pune în pericol un interes public. Pe de altă parte, urgenţa reglementării nu poate fi justificată prin utilitatea sau oportunitatea unei reglementări, indiferent cât de importantă ar putea fi respectiva reglementare pentru întreaga societate.
Or, codificarea prin ordonanţă de urgenţă a întregii legislaţii care vizează organizarea şi funcţionarea autorităţilor administraţiei publice din România este o adevărată contradicţie în termeni, fiind absolut imposibilă justificarea urgenţei într-o asemenea situaţie.
În limbajul specific specialiştilor în drept administrativ, adoptarea prin ordonanţă de urgenţă a Codului administrativ echivalează cu un exces de putere, anume exercitarea dreptului de apreciere al Guvernului României cu încălcarea limitelor competenţei prevăzute de însăşi Constituţia României, în art. 115 alin. (4).”
De altfel, practica legiferării prin ordonanţe de urgenţă, mai ales în lipsa unor situaţii care să justifice existenţa acestor acte normative, ce au ca obiect de reglementare sistemul judiciar sau sistemul penal, de exemplu – a fost aspru criticată în ultimul raport al Comisiei de la Veneţia privind România şi adoptat în Reuniunea Plenară din 21-22 iunie 2019. Deşi chemată să se pronunţe pe marginea unor ordonanţe de urgenţă specifice, Comisia alege să se pronunţe în mod special şi înainte de a intra pe fondul actelor normative analizate, pe marginea acestei practici de legiferare. Astfel, Comisia de la Veneţia arată că folosirea ordonanţelor de urgenţă afectează calitatea legislaţiei, securitatea juridică, slăbeşte controlul extern asupra Guvernului şi nesocoteşte principiul separaţiei puterilor în stat. Mai mult, Comisia de la Veneţia solicită Guvernului României să reducă în mod drastic folosirea ordonanţelor de urgenţă în toate domeniile de activitate.
Motivele intrinseci pe larg
Inexistenţa codificării şi lipsa de claritate şi predictibilitate a normei
Codul Administrativ înglobează o serie de norme cuprinse în prezent în alte acte normative complexe şi extrem de eterogene, ce reglementează domenii diferite, de la administraţia publică centrală la funcţia publică. În acelaşi timp, actul normativ modifică o serie de alte norme, ce rămân în vigoare, şi le abrogă pe altele.
Astfel, actul normativ nu corespunde unui proces de codificare conform normelor de tehnică legislativă. Codul Administrativ adoptat prin ordonanţă de urgenţă în şedinţa de guvern din 25 iunie 2019 corespunde mai degrabă conceptului de codex, aşa cum este acesta definit la art. 19 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă: „Pe măsura consolidării sistemului legislativ, reglementările legale în vigoare privind acelaşi domeniu sau domenii conexe, cuprinse în legi, ordonanţe şi hotărâri ale Guvernului, pot fi încorporate prin alăturarea textelor acestora într-o structură omogenă, prezentată sub formă de codex, care să înlesnească cunoaşterea şi aplicarea lor”. Însă, un astfel de Codex poate fi elaborat doar de către Consiliul Legislativ (din proprie iniţiativă sau la solicitarea unuia dintre birourile permanente ale celor două Camere ale Parlamentului ori a Guvernului).
Codificarea presupune reunirea reglementărilor dintr-un anumit domeniu sau dintr-o anumită ramură de drept, subordonate unor principii comune. Art. 18 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, precizează: „În vederea sistematizării şi concentrării legislaţiei, reglementările dintr-un anumit domeniu sau dintr-o anumită ramură de drept, subordonate unor principii comune, pot fi reunite într-o structură unitară, sub formă de coduri”. Operaţiunea de codificare, aşa cum este reglementată în prezent prin lege, este diferită de procedura încorporării actelor normative în codexuri pe materii.
Totodată, existenţa unor prevederi ample din domenii atât de diverse în cuprinsul Codului Administrativ contravine normelor de tehnică legislativă şi, implicit, art. 1 alin. (5) din Constituţie. Respectarea standardelor de claritate şi predictibilitate a legii reprezintă o exigenţă de rang constituţional, Curtea Constituţională arătând în jurisprudenţa sa că legiuitorul are obligaţia de a elabora norme care să răspundă cerinţelor de claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate (Decizia nr. 903/2010, Decizia nr. 743/2011, Decizia nr. 1/2014 şi Decizia nr. 562/2017).
Introducerea unei prevederi care îl obligă pe preşedintele României să răspundă în maximum 10 zile la propunerea premierului de numire a unui nou ministru
Deciziile Curţii Constituţionale a României nu prevăd un termen pentru numirea unui nou ministru, iar introducerea unui asemenea termen afectează chiar principiul colaborării loiale între instituţiile statului şi intervine într-un domeniu în care legiuitorul constituant a lăsat chiar actorilor implicaţi o marjă tocmai în considerarea acestui principiu. Chestiunea în cauză ţine de raportul Preşedinte – Guvern, unde actorii trebuie să se consulte, în baza acestui principiu al colaborării loiale.
Această prevedere contravine Deciziei 356/2007, aşa cum este explicat în cuprinsul Deciziei nr. 875/2018: „Cu privire la refuzul Preşedintelui de numire în funcţia de membru al Guvernului, la propunerea prim-ministrului, Curtea reţine că, potrivit Deciziei nr. 356/2007, Preşedintele are dreptul de a refuza, motivat, numirea propusă, ori de câte ori constată că nu sunt îndeplinite condiţiile de legalitate pentru numirea în funcţia de membru al Guvernului, prevăzute de dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 90/2001, conform cărora „Pot fi membri ai Guvernului persoanele care au numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară, se bucură de exerciţiul drepturilor electorale, nu au suferit condamnări penale şi nu se găsesc în unul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute la art. 4 alin. (1).”
Schimbarea majorităţilor necesare pentru adoptarea hotărârilor de consiliu local privind administrarea patrimoniului de la două treimi din numărul consilierilor în funcţie la jumătate plus unu din numărul acestora
Potrivit art. 136 alin. (2) şi (4) din Constituţie, „Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. (…) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.”
În aplicarea acestor prevederi constituţionale, care consacră obligaţia statului de a emite legi prin care să ocrotească proprietatea publică, indiferent de titular şi inclusiv sub aspectul reglementării modului prin care bunurile care fac obiectul proprietăţii publice pot fi date în administrare, concesiune, închiriere sau folosinţă gratuită, art. 45 alin. (3) din Legea administraţiei locale nr. 215/2001 prevede că „Hotărârile privind patrimoniul se adoptă cu votul a două treimi din numărul total al consilierilor locali în funcţie”.
Motivul pentru care legiuitorul a prevăzut această excepţie de la regula adoptării hotărârilor de consiliu local cu votul majorităţii consilierilor locali în funcţie (50% + 1) este tocmai materializarea la nivelul legislaţiei primare a obligaţiei constituţionale care revine statului de a ocroti proprietatea publică prin legile sale naţionale. Având în vedere importanţa deosebită a patrimoniului unităţilor administrativ-teritoriale, s-a considerat că hotărârile emise în această privinţă trebuie adoptate cu condiţia întrunirii unui consens mai larg, astfel încât în procesul decizional să nu fie implicate doar partidele majoritare, aflate la putere, ci şi (cel puţin) o parte a partidelor minoritare, aflate în opoziţie, ca o garanţie a faptului că măsurile dispuse sunt benefice şi servesc intereselor unui spectru cât mai larg al cetăţenilor.
Cu toate acestea, conform art. 139 alin. (3) lit. g) din Codul Administrativ adoptat prin ordonanţă de urgenţă, (3) Se adoptă cu majoritatea absolută prevăzută la art.5 lit.ii) a consilierilor locali în funcţie următoarele hotărâri ale consiliului local: () hotărârile privind administrarea patrimoniului”, iar textul la care se face trimitere prevede că „majoritatea absolută – primul număr natural strict mai mare decât jumătate din totalul membrilor în funcţie ai organului colegial”.
Întrucât prevederile criticate elimină protecţia pe care legislaţia actuală o acordă patrimoniului unităţilor administrativ-teritoriale şi permite partidelor aflate la putere să decidă în mod arbitrar asupra modului de administrare a acestor bunuri, care rămân astfel expuse riscului afectării în slujba unor interese partinice, contrar celor generale ale comunităţilor locale, acestea încalcă în mod vădit art. 136 alin. (2) şi (4) din Constituţie.
Înfiinţarea pensiilor speciale pentru anumite categorii de aleşi locali (indemnizaţia pentru limită de vârstă pentru primari, viceprimari, preşedinţi şi vice-preşedinţi de consilii judeţene)
În conţinutul Codului Administrativ adoptat de către Guvern prin ordonanţă de urgenţă în 25 iunie 2019, la art. 210 figurează „Indemnizaţia pentru limită de vârstă pentru primar, viceprimar, preşedinte al consiliului judeţean şi vicepreşedinte al consiliului judeţean”.
Parlamentul a mai adoptat două legi conţinând dispoziţii cvasi-identice cu cele prezente în ordonanţa de urgenţă privind Codul Administrativ al României, care urmau a completa Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, dar ambele au fost declarate neconstituţionale pentru încălcarea mai multor prevederi şi principii din Legea fundamentală.
Prin Decizia nr. 22/2016, referindu-se la categoriile socio-profesionale îndreptăţite să beneficieze de pensii speciale, Curtea Constituţională a reţinut că „statutul juridic al aleşilor locali nu poate fi comparat cu cel al magistraţilor, care, în considerarea activităţii lor profesionale, beneficiază de pensie de serviciu. De principiu, pensiile de serviciu se acordă unor categorii socioprofesionale supuse unui statut special, respectiv persoanelor care în virtutea profesiei, meseriei, ocupaţiei sau calificării îşi formează o carieră profesională în acel domeniu de activitate şi sunt nevoite să se supună unor exigenţe inerente carierei profesionale asumate atât pe plan profesional, cât şi personal. Or, nu se poate susţine că o persoană care deţine calitatea de ales local îşi formează o carieră profesională în această funcţie; aşadar, aleşii locali nu reprezintă o categorie socio-profesională care să urmărească dezvoltarea unei cariere ca ales local, ci ei sunt aleşi în cadrul unităţii administrativ-teritoriale respective pentru a gestiona problemele comunităţii locale. Alegerea este o opţiune a electoratului, şi nu a persoanei care candidează, ceea ce înseamnă că alegerea nu ţine de resortul subiectiv al acesteia din urmă. Or, o carieră profesională se formează şi se dezvoltă distinct de alegerile pe care le face corpul electoral de la un moment dat.”
În ceea ce priveşte încălcarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, Curtea Constituţională a constatat că „prin acordarea acestei indemnizaţii numai unor aleşi locali (primari, viceprimari, preşedinţi şi vicepreşedinţi ai consiliilor judeţene), legiuitorul a încălcat art. 16 alin. (1) din Constituţie, stabilind un tratament juridic diferenţiat în cadrul aceleiaşi subcategorii juridice. (…) aleşii locali, indiferent de faptul că sunt aleşi prin scrutin de listă sau uninominal, se află în aceeaşi situaţie juridică, astfel încât acordarea, în mod selectiv, a unei indemnizaţii pentru limită de vârstă persoanelor care au deţinut anumite calităţi în cadrul categoriei aleşilor locali echivalează cu instituirea unui tratament juridic diferenţiat/inegal pentru situaţii de drept identice/analoage în condiţiile în care dobândirea calităţii de ales local are loc prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat de către cetăţenii cu drept de vot din unitatea administrativ-teritorială în care urmează să îşi exercite mandatul, potrivit legii. Nu se poate accepta faptul că diferenţa de tratament juridic este justificată în mod obiectiv şi raţional prin natura atribuţiilor îndeplinite de acestea faţă de aleşii locali cărora nu li s-a acordat o atare indemnizaţie, întrucât această indemnizaţie se acordă, astfel cum transpare din legea supusă controlului de constituţionalitate, în considerarea calităţii de ales local, fără a se avea în vedere natura concretă a atribuţiilor exercitate. De aceea, nu are importanţă nici faptul că unele dintre persoanele beneficiare au deţinut calitatea de primar sau preşedinte de consiliu judeţean, autorităţi executive ale unităţii administrativ-teritoriale corespunzătoare. În consecinţă, în măsura în care opţiunea legiuitorului a fost aceea de a acorda astfel de indemnizaţii în considerarea exercitării unui mandat de ales local, Curtea reţine că acesta nu are îndrituirea constituţională să stabilească o inegalitate de tratament juridic în cadrul aceleiaşi subcategorii, în speţă, cea a aleşilor locali, pe alte criterii decât cel al alegerii.”
Prin raportare la considerentele reproduse mai sus, prevederile normative criticate, prin care se acordă pensii speciale în beneficiul persoanelor fizice care au exercitat funcţiile de primar, viceprimar, preşedinte de consiliu judeţean şi vicepreşedinte de consiliu judeţean, începând cu anul 1992, contravin art. 16 alin. (1) din Constituţie care consacră principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii.
În acest sens, persoanele care ar urma să beneficieze de pensiile speciale nu fac parte dintr-o categorie socio-profesională vulnerabilă sau defavorizată, astfel încât să se poată considera că acordarea unor venituri suplimentare, prin derogare de la principiul contributivităţii la bugetul asigurărilor sociale de stat, ar putea avea ca scop sau ca efect compensarea unor neajunsuri discriminatorii şi restabilirea egalităţii între aceşti cetăţeni şi restul societăţi.
Cu toate că funcţiile menţionate mai sus presupun asumarea anumitor responsabilităţi şi luarea unor decizii la nivelul administraţiei publice locale, acestea sunt remunerate în mod corespunzător şi nu fac parte din categoria profesiilor de natură să afecteze integritatea fizică şi/sau psihică ori să pună în pericol viaţa personalului, precum cele de militar, poliţist, jandarm, miner, etc., şi nici din categoria profesiilor pentru exercitarea cărora legea impune anumite restricţii, precum cele de judecător şi procuror, astfel încât pensia specială să reprezinte o remuneraţie suplimentară justificată de riscurile pe care beneficiarii şi le-au asumat, de degradarea stării de sănătate pe care beneficiarii, mai mult sau mai puţin, o resimt ca urmare a exercitării funcţiei sau profesiei, ori de interdicţiile legale pe care beneficiarii şi le-au asumat.
În condiţiile în care situaţia acestor persoane nu este diferită în comparaţie cu situaţia celorlalţi cetăţeni, sau cel puţin nu într-un mod care să-i plaseze pe cei dintâi într-o situaţie de inferioritate injustă în raport cu cei din urmă, măsura acordării unor pensii speciale este vădit lipsită de temeiuri raţionale şi obiective, iar consecinţa adoptării acesteia ar fi instituirea unui privilegiu incompatibil cu principiul constituţional al egalităţii.
Abrogarea dintre normele în vigoare a prevederii care dispune suspendarea de drept a raportului de serviciu al funcţionarului public trimis în judecată pentru anumite infracţiuni
Un proiect de modificare a Legii 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici similar în conţinut a fost adoptat de către Parlament în 2017 iar judecătorii constituţionali au concluzionat că această prevedere este necesară pentru a ocroti interesul public.
Nu este justificată crearea unui regim juridic mai favorabil privind suspendarea raportului de serviciu în cazul funcţionarilor publici trimişi în judecată, au concluzionat judecătorii constituţionali în Decizia nr. 32/2018 cu privire la prevederile acelei legi.
Instanţa de contencios constituţional a motivat decizia sa astfel: „De vreme ce pentru miniştri, judecători, procurori, magistraţi asistenţi, judecători ai Curţii Constituţionale, Avocatul Poporului, membri ai Curţii de Conturi şi auditori publici externi, practicieni în insolvenţă, membri ai Corpului diplomatic şi consular al României, personalul vamal, salariaţi cu contracte de muncă individuale sau avocaţi, legea prevede suspendarea contractului, raportului de muncă sau raportului de serviciu, după caz, în ipoteza trimiterii în judecată sub acuzaţia săvârşirii unei fapte penale, suspendare care operează de drept sau facultativ, după caz, nimic nu justifică crearea unui regim juridic mai favorabil sub aspectul incidenţei măsurii administrative a suspendării raportului de serviciu în cazul funcţionarilor publici, care în egală măsură sunt ţinuţi de respectarea unei conduite în deplină legalitate şi integritate.”
În opinia judecătorilor constituţionali, standardele privind integritatea şi deontologia profesională trebuie menţinute atât în situaţia în care funcţionarul public este condamnat definitiv de o instanţă de judecată, fiind înlăturată prezumţia de nevinovăţie, cât şi în situaţia în care funcţionarul public este trimis în judecată pentru infracţiuni de o gravitate deosebită, caz în care nu este înlăturată prezumţia de nevinovăţie.
„Atunci când intervine condamnarea penală, deci o certitudine a comiterii infracţiunii, este înlăturată prezumţia de nevinovăţie şi raportul de serviciu încetează de drept. Atunci când intervine trimiterea în judecată sau arestul preventiv, deci există o suspiciune rezonabilă cu privire la comiterea unor infracţiuni, nu este înlăturată prezumţia de nevinovăţie, dar nu se poate reţine că autoritatea şi integritatea funcţiei publice nu sunt afectate, motiv pentru care legiuitorul a instituit regula suspendării raportului de serviciu pentru funcţionarul în cauză”, se menţionează în motivare.
Curtea Constituţională a României a constatat că modificarea Legii 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, în sensul abrogării suspendării de drept a raportului de serviciu al funcţionarului public ca urmare a trimiterii în judecată, fără înlocuirea acestei măsuri cu o altă formă de protecţie a funcţiei publice sub aspectul integrităţii, stabileşte un tratament juridic diferit aplicabil unor persoane aflate în aceeaşi situaţie juridică – deţin calitatea de funcţionari publici şi sunt supuse unei proceduri judiciare penale în care a fost dispusă măsura trimiterii în judecată.
„Măsura este discutabilă cu atât mai mult cu cât reglementarea în vigoare nu prevede suspendarea raportului de serviciu a funcţionarilor publici trimişi în judecată sub acuzaţia săvârşirii oricărei infracţiuni, ci doar a celor care se încadrează expres în ipoteza normei (infracţiuni contra umanităţii, contra statului sau contra autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciu, care împiedică înfăptuirea justiţiei, de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice), deci acele infracţiuni apreciate de legiuitor ca având o gravitate sporită (…). Tratamentul juridic instituit de noua reglementare este cu atât mai puţin justificabil şi proporţional, din perspectiva scopului reglementării, cu cât în cazul salariaţilor cu contracte de muncă individuale (…), angajatorul are la dispoziţie posibilitatea de a dispune suspendarea raportului de muncă în cazul în care trimiterea în judecata penală ar aduce atingere/prejudicii desfăşurării normale a activităţii sale, în vreme ce pentru funcţionarul public, care exercită, în condiţiile legii, prerogative de putere publică, raportul de serviciu poate continua fără nicio consecinţă.”
