Asăzi se împlinesc 418 ani de la prima autobiografie din literatura română: Mihai Viteazul. Domnitorul a dictat memoriul către marele duce al Toscanei, Fernando I de Medici, păstrat numai în traducere, prima autobiografie din literatura română.
”În Arhivele din Florenţa d-l Angelo Pernice, care, ca scriitor al unei istorii a Statelor balcanice, cunoaşte trecutul nostru şi ni-a vizitat ţara, a găsit, între alte acte, privitoare la concursul dat de nobilii toscani trimişi de marele Duce Cosimo în ajutorul lui Mihai Viteazul, o întinsă povestire a Domnului învins în 1600 de Ungurii ardeleni şi de Basta, către principele italian care-i cunoscuse nevoia şi voise să-l sprijine în lupta-i de cruciată, precum şi către oricari alţii. Cele spuse astfel de omul care începe vorbind de «dorul său intim de a face lucruri care ar duce la lauda lui Dumnezeu, la slujba creştinităţii şi, în sfârşit, la un capăt de cinste al ostenelilor sale şi la o veşnică faimă după moartea lui», sunt de cea mai mare însemnătate. Căci, de fapt, Domnul cuceririlor îndrăzneşte a face istoria însăş a vieţii sale, precedând cronologic memoriul, de mult tipărit şi tradus în «Tezaurul» lui Papiu Ilarian şi reluat de mine în Scrisori de Domni, în care-şi prezintă îndreptăţirea în faţa împăratului, al cărui om în Ungaria, generalul albanez Basta, îi dăduse cea mai grea lovitură”. Așa vorbește Nicolae Iorga despre memoriul autobiografic al lui Mihai Viteazul redactat la 23 iulie 1601
Memoriul lui Mihai Viteazul către marele duce al Toscanei, în care își descrie faptele (fragment)
„[…] Acuma, în mod limpede, oricine poate vedea câtă muncă și osteneală am îndurat șapte ani de-a rândul și câtă slujbă am făcut creștinătății, căci am dobândit de la turci 100 de tunuri și că până la urmă din cele trei țări, adică din Țara Românească, Ardeal și Moldova, am scos și am făcut gata de slujba Măriei Sale Împăratului 200 de mii de oameni de luptă, pedeștri sau călări, cu care eram totdeauna gata să slujesc Măriei Sale. Iar acuma am ajuns la acest capăt, pierzând toate lucrurile pe care le câștigasem din tinerețea mea până la bătrânețe, și țări, și bogății, și soție, și copii; și dacă aș fi pierdut tot din pricina vrăjmașilor, sau dacă mi-ar fi fost luate de vrăjmaș, nu m-ar durea atâta cât mă doare, fiindcă au fost făptuite de aceia de la care nădăjduiam și așteptam ajutor și reazim; Dumnezeu le vede. În vremea aceasta se poate vedea că n-am cruțat nici cheltuieli, nici osteneală, nici sânge, nici viața mea, ci am purtat războiul așa de multă vreme singur, cu sabia în mână, fără să am nici fortărețe, nici castele, nici orașe, nici cel puțin o casă de piatră unde să mă pot retrage, ci abia una singură pentru locuință. Și fiind din țări așa de îndepărtate și necunoscute, nu am pregetat să mă alătur cu puterile mele și cu cheltuieli uriașe la creștinătate, nefiind cunoscut de nimeni, și nici nu le-am făcut silit de cineva, ci ca să am și eu un loc și un nume în creștinătate am părăsit toate celelalte prietenii ce le aveam.
Astfel, rog toată creștinătatea să-mi stea într-ajutor, căci am pierdut tot, și țări, și bogății, și soție, și copilași, și, în sfârșit, tot ce am avut pe lume.”
