România are 102 moaște sfinte și icoane făcătoare de minuni și 16 izvoare tămăduitoare. Din acest punct de vedere ne aflăm pe locul cinci în lume. Mai mult, în țara noastră sunt patru biserici care păstrează bucăți din crucea pe care a fost răstignit Iisus.
Obiceiul păstrării moaștelor începe în primele secole ale erei creștine. Comunitățile care trăiau întru Cristos au observat, la acea vreme, că, în mod miraculous, unele cadavre ale creștinilor habotnici nu putrezeau, iar mumiile erau înzestrate cu puteri miraculoase, adică făceau minuni. Un bolnav, de exemplu, se putea vindeca doar la simpla atingere a moaștelor. Fenomenul, considerat mesaj divin, a condus, în timp, la comerțul cu moaște sfinte, foarte la modă în epoca medievală, în special în lumea ortodoxă.
Din secolul al XIV-lea domnitorii și boierii ctitori de biserici nu se mai mulțumesc să ridice construcția propriu-zisă, ci caută și cumpără moaște prin care să mărească prestigiul ctitoriei. Reprezentanții elitei societății se întreceau în snobism cu numărul de moaște pe care le posedă. Comerțul se făcea în special cu mănăstirile din Grecia. Există și moaște care au fost făcute cadou unor domnitori români cu diferite ocazii, ca de pildă moaștele Sfintei Paraschiva, primite ca donație în timpul domnitorului Vasile Lupu, ca recompensă pentru faptul că plătise datoriile către Imperiul Otoman. Fenomenul este mai puțin răspândit la catolici.
La această oră nici o biserică nu poate funcționa dacă nu are o bucățică, cât de mică, din corpul unui sfânt. Sacramentul se pune în piciorul mesei din altar. Moaștele propriu-zise sunt închise în racle speciale și se pun, în general, în pronaosul bisericii.
Dacă mai demult spiritele sfinților erau invocate în special pentru motive de sănătate, lumea modernă are nevoi de succes la examene, noroc în afaceri, reușite în dragoste etc. S-au pus chiar și acatiste de mulțumire pentru reușite în contracte comerciale cu parteneri străini.
Nu se știe exact când și cum au ajuns în Țările Române câteva bucăți din lemnul Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Cristos. Se presupune că evenimentul s-a petrecut în primele decenii ale secolului al XV-lea. După ce au trecut prin mai multe mâini, adică au fost vândute-cumpărate de mai multe ori, așchiile sfinte au ajuns în patru biserici, respectiv Biserica Sf. Vasile din București, Biserica 40 de Mucenici din Sâmbăta de Sus, Mănăstirea Secu și Biserica Episcopiei din Slobozia. La Biserica Sf. Vasile de pildă, după atingerea raclei în care se află lemnul, numeroși credincioși s-au întors pentru a lăsa acatiste: reușiseră în ceea ce și-au dorit. Au existat chiar și cazuri de vindecare a unor boli grave.
Există și alte relatări despre vindecări miraculoase la Biserica Patriarhiei din București. Aici sunt moaștele Sfântului Dimitrie Basarabov, aduse din Bulgaria în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. O femeie care era bolnavă le-a relatat preoților de aici că, într-o noapte, l-a visat pe Sfântul Dimitrie cum o chema la el. A trecut timp de mai multe zile să se roage la racla cu oseminte și, în scurt timp, problemele de sănătate s-au rezolvat.
Chiar și în zilele noastre există cazuri de mumificări miraculoase ale unor preoți sau călugări decedați. Trupul preotului Ion Lăcătuș din Bucuerști a fost găsit intact, la sfârșitul anilor ’90, la 7 ani de la deces. Pentru a intra în rândul sfinților recunoscuți de Biserica Ortodoxă asemenea cazuri trebuie studiate de o comisie a Sfântului Sinod. Dacă din relatările celor ce l-au cunoscut va rezulta că preotul respectiv a trăit o viață plină de evlavie atunci se va trece la canonizarea lui și, implicit, la transformarea rămășițelor sale pământești în moaște.
În ceea ce privește icoanele, fețele bisericești susțin că, cel puțin teoretic, fiecare poate face minuni. Puterile lor se trag din faptul că sunt sfințite înainte de a intra în biserică. Unele au căpătat o aură de legendă datorită unor cazuri speciale relatate de credincioși. La aceste icoane se fac, în momentul diferitelor sărbători religioase, adevărate pelerinaje.
