Nicolae Ceauşescu a fost împușcat în decembrie 1989 la o unitate militară din Târgovişte. Moartea sa violentă a născut mai multe legende urbane. Una spune că execuţia sa a fost efectul unui blestem al Saftei Brâncoveanu. O alta zice că zidul în dreptul căruia a fost executat, împreună cu Elena Ceauşescu, este tot timpul umed, în mod inexplicabil.
Dictatorul a dărâmat biserica La 28 august 1835, Safta Brâncoveanu, fiica Marelui Ban Tudorache Balş şi soţia Banului Grigore Basarab Brâncoveanu, a semnat contractul de construire a unui spital lângă Biserica Brâncovenească din Capitală. La 14 octombrie 1838, Spitalul Brâncovenesc a fost deschis bolnavilor. Pentru a marca această ctitorie, Safta a comandat o construcţie în marmură, pe care a montat- o pe frontispiciul bisericii. Printre altele, semnul conţinea şi un blestem la adresa celui ce ar îndrăzni să se atingă de construcţie.
Ceauşescu a dărâmat spitalul şi biserica în 1984. Din imobile nu au mai rămas decât pietroiul cu blestemul. Inscripţia, care s-a aflat mulți ani la Universitate, în curtea Muzeului de Istorie al Municipiului Bucureşti, apoi a fost mutată la Curtea Veche, lângă statuia lui Vlad Țepeș, conţine la final un blestem care cere Divinităţii ca acela care se va atinge de ctitorie, adică de spital, să fie omorât de cei din neamul său într-o zi de sărbătoare. În 1989, Ceauşescu a fost împuşcat de cei de un neam cu el chiar de Crăciun. Este o coincidenţă cel puţin stranie, ne-a spus muzeograful Dan Falcan.
Ce este cu acest blestem? Era un obicei medieval… În actele oficiale româneşti formula blestemului este de origine bizantină şi ajunge prima oară în Ţara Românească în secolul al XIV-lea. Paragraful cu cele mai înfricoşătoare cuvinte nu lipsea niciodată din normele după care fiecare cancelarie întocmea aceste acte ale vremii. Chiar dacă era diferită de la o curte la alta – continând de la cuvinte blânde, până la afurisenii care îi îngrozeau şi pe cei mai necredincioşi din popor – aşa numita formulă diplomatică a blestemului era nelipsită din hrisoavele acelor timpuri. Indiferent de formă, rostul blestemului era să-i înfricoşeze pe cei cărora le era destinat documentul. În general, călcătorii poruncii domneşti erau ameninţaţi cu fel de fel de imprecaţii. Voievodul Matei Basarab întăreşte un act de danie către Mănăstirea Cotmeana astfel: Iar dacă nu se va cinsti şi nu va înnoi şi nu va întări această carte a domniei mele şi miluire, ci acei cnezi o vor strica şi o vor nimici şi o vor lăsa în uitare, acela să fie de trei ori blestemat şi anateme şi afurisit de 318 sfinţi părinţi care sunt la Nicheia şi să aibă parte cu Iuda şi cu Arie şi cu acei necredincioşi iudei şi să-i fie pârâşă înaintea lui Hristos Maica noastră de Dumnezeu Născătoare şi să-l afle bubele lui Ghiezie în veacul veacului, amin.’
Fals intelectual în secolul al XVII-lea
Mai târziu, prin secolul al XVI-lea, apar cărţile de blestem’. Domnitorii, sau cei ce aveau dreptul să judece, cereau Bisericii (puterea spirituală) realizarea unor cărţi de blesteme’ pentru aflarea adevărului în diferite pricini. Aceste documente reprezentau ultima soluţie a actului juridic, ieşirea dintr-o situaţie altfel insolubilă. Documentele conţineau blesteme înfricoşătoare care, uneori, erau citite de cleric în biserică, înainte de judecată. Apoi împricinaţii erau puşi să jure pe acel document că spun adevărul. În majoritatea cazurilor preotul care aducea cartea de blesteme o citea la o răscruce de drumuri şi tot acolo se săvârşea jurământul împricinaţilor. Cărţile de blesteme erau scrise, doar la cerere, de către înalţi ierarhi – episcopi, mitropoliţi – sau de către sinodul reunit. În cazuri excepţionale se solicitau astfel de documente şi patriarhilor Răsăritului sau celor din Constantinopol. La un moment piaţa s-a umplut de cărţi de afurisenie şi blestem’… piratate. Este vorba despre cărţi scrise de preoţi care nu aveau prerogativele necesare – adică produceau un fals intelectual în secolul al XVII-lea (în epoca domnitorului Vasile Lupu). Comerţul cu blesteme era în plină floare…
Prima atestare a Capitalei se termină cu un blestem (…)
Pe acela Domnul Dumnezeu să-l nimicească şi să-l ucidă aici cu trupul, iar în veacul viitor sufletul lui, să fie părtaş lui Iuda şi lui Arie şi cu ceilalti care au spus: sângele lui asupra lor şi asupra copiilor lor, ceea ce este şi va fi in veci, amin(…)” Acest blestem este finalul unui document emis de Vlad Ţepeş la 20 septembrie 1459 şi reprezintă prima atestare a oraşului Bucuresti. Cu alte cuvinte, această localitate intră în istorie oarecum ciudat…
Blestemele au fost folosite în Occident până în secolul al XII-lea
Primele blesteme scrise apar în epoca antică, cu peste trei mii de ani în urmă. Ele întăreau legile şi poruncile regilor şi împăraţilor prin implicarea zeilor în supravegherea respectarii întocmai a acelor legi şi porunci. Omul religios al acelor vremuri – cu frică faţă de pedepsele spirituale la care ar putea fi supus – nu putea încălca ceva protejat chiar de forţele supranaturale. Metoda a fost folosită de romani, apoi de bizantini şi a dăinuit în Occidentul european până prin secolul al XII-lea.
Cum se foloseau cărţile de blesteme
La o judecată legată de hotarul moşiei, de pildă, cartea de afurisenie (citită în prealabil spre ştiinţa tuturor) era pusă pe piatra de hotar, iar martorul convocat indica limita pe care el o socotea adevărată purtând cartea în mână. În general, se considera că acel cuprins sacru şi ameninţător al textului trecea asupra bucăţii de hârtie a ‘cărţii’ şi martorii şi-o aşezau pe piept sau pe cap, o sărutau sau îşi puneau pe spatele ei semnăturile. Presiunea morală pe care o exercitau aceste acte de constrângere era considerabilă. Apropierea sfârşitului vieţii sub o astfel de apăsare provoca angoase. Izvoarele istorice vorbesc despre gesturi de căinţă din cauza unor jurăminte strâmbe. Dictându-şi testamentul înaintea obştescului sfârşit, soţia stolnicului Cantacuzino îi trece nurorii sale Stanca, la 29 iunie 1719, datoria de a obţine dezlegarea pentru o carte de blestem’ folosită într-o pricină în care cel învinuit era nevinovat: Şi mă rog, fata mea, să sileşti pentru cartea ce a făcut de afurisenie jupâneasa Manului, să se dezlege, să nu rămânem cu acel păcat asupra noastră.
Zidul execuţiei nu se usucă niciodată
În fine, revenind la Ceușescu, corpul de clădire unde a fost judecat şi executat cuplul Ceauşescu e astăzi gol, deşi se află în incinta unei unităţi de jandarmi funcţionale. Ceea ce îi uimeşte pe toţi e faptul că, de 20 de ani, zidul execuţiei are o pată umedă exact în dreptul unde au fost împuşcaţi cei doi. Indiferent dacă este vară sau iarnă, ea nu se usucă. Târgoviştenii spun că zidul e ud din cauza lacrimilor lui Ceauşescu, care nu conteneşte din plâns.
