Fostul președinte al României, Ion Iliescu i-a acordat un interviu consilierului său, deputatul PSD Ionuț Vulpescu, fostul ministru al culturii.

Ion Iliescu care a împlinit duminică 94 de ani, urmărește aproape tot ce se spune despre el pe internet, și, chiar apreciază unele glume făcute la adresa de internauți.

”Știu că Internetul e plin de meme-uri cu mine, cum că speranța moare penultima sau că am fost văzut la bancă, pentru un credit pe 30 de ani, etc.

Pe unele le apreciez, atâta timp cât au umor, adică sunt inteligente. Lumea nu începe cu noi și cu siguranță nici nu se termină cu noi. Valabil pentru orice muritor”, a susținut Ion Iliescu în podcastul lui Ionuț Vulpescu.

Fondatorul PSD spune că vârsta îți dă o măsură a granițelor – foarte subtile, de altfel – dintre curaj și tupeu, dintre prostie și altruism, dintre merite și experiență”.

• „Nu cred că a trăi viața în acord cu niște standarde comune e o soluție: astăzi profesionalizarea începe mai devreme, joburile sunt mai copleșitoare, familiile apar mai târziu. Dar vârstele sunt importante: ale maturității, afectivității, așteptărilor.
• Vorba lui Caragiale: sunt vechi, domnule! Dar asta nu trebuie să însemne în mod necesar a fi retrograd, hiperconservator sau inamovibil.
• În politică, vârstele bat vârsta: partidele ating forme de uzură, trebuie să satisfacă noi așteptări fără a se dezice de sine și de identitatea lor ideologică, instituțiile riscă să ajungă forme fără fond. Pentru vârstă, trebuie să nu faci excese. Pentru vârste, ai nevoie de progrese. E o matematică simplă a vieții.

De trei ori președintele României

”A fost de trei ori Președintele României (1990-1992, 1992-1996 și 2000-2004) și, de altfel, singurul președinte de stânga al acestei țări în 3 decenii de democrație: Ion Iliescu rupe tăcerea și vine la microfonul podcastului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. 

De câțiva ani, apariția Președintelui Ion Iliescu în spațiul public a fost tot mai rară și prețioasă: face parte din convingerile domniei sale ideea că retragerea cu demnitate ține de caracterul omului politic. Asta nu înseamnă că nu e un observator atent al istoriei pe care a creat-o și din care a făcut parte la rândul său.

La aniversarea vârstei de 94 de ani, duminică, pe 3 martie, Președintele Ion Iliescu alege să sărbătorească destăinuind detalii mai puțin cunoscute despre destinul său, într-un dialog inedit și exclusiv cu consilierul său, fostul ministru al Culturii, deputatul Ionuț Vulpescu.

Ion Iliescu povestește motivele pentru care Occidentul l-a văzut ca pe un „pro-american” în vreme ce competiția politică l-a catalogat drept „rusofil”; explică ce a însemnat anul 1971 pentru „experimentul coreean” pe care Ceaușescu îl pregătea României și ce a făcut ca anul 1989 să fie al vizionarilor Europei libere.

Președintele Ion Iliescu face cunoscute detalii ale intimității sale de dinainte și din timpul vieții politice: șocul produs de moartea tatălui său, încarcerat în lagăre; prietenia care a dus la iubirea și căsnicia cu Nina Iliescu; fidelitatea celor care au făcut un titlu de noblețe din relația personală cu fostul Președinte, deși pentru opinia publică aceasta era sursa unui stigmat.

În dialog cu Ionuț Vulpescu, Ion Iliescu face o radiografie a mediului politic: în prima parte a acestei analize, fostul Președinte al României avertizează că modelul consensului de la Snagov, în care liderii politici au stat la aceeași masă dincolo de orgolii și interese personale, pentru binele României, a fost compromis în timp. Nemulțumit că astăzi „cultura confruntării bate cultura construcției”, în vreme ce „adversarii politici se respectă mai puțin, feudalizează domenii de intervenție, subestimează capacitatea dialogului și ratează profesioniști”, Ion Iliescu explică riscurile generațiilor de yes-meni și motivele pentru care tinerii sunt mereu incomozi.

Totodată, Ion Iliescu mărturisește de ce politica de la butoane și metaversul îi par mai degrabă sursa unui show politic, și nu un as în mânecă al democrației. De ce critică Ion Iliescu o Românie care în ultimul timp „a devenit riguros insensibilă la cultură”, dar o Românie pe care o „iubește cu greșelile și triumfurile ei”; ce a însemnat pentru Președinte dispariția lui Răzvan Theodorescu, Peter Gardosh, Radu Cosașu, exponenți ai unei generații căreia nu i-a lipsit curajul; dar și ce înseamnă viața de după retragerea din sfera publică, sunt doar câteva dintre subiectele abordate în această primă parte a interviului cu Ionuț Vulpescu.

De altfel, chiar Ion Iliescu dezvăluie publicului de ce acest episod are ceva cu totul special: a vorbit „despre omul, nu doar despre fostul Președinte”, și a ales acest podcast pentru că titlul – Avangarda, cu Ionuț Vulpescu – „denotă gândirea unui social-democrat care știe cât de importantă e cultura democrației ca spirit al schimbărilor”.

Ionuț Vulpescu: Personal, cum ați ajuns să faceți politică și de ce?

Ion Iliescu: Eu am fost și am rămas întreaga viață un om de stânga. Credința în valorile stângii m-au determinat să aleg politica. La stânga ajungi dintr-un situaționism al vieții tale.

Vedeam lumea printr-un spectru al valorilor insuflate de stânga, și am ales întâi cu inima o judecată de credință: aceea că fără egalitatea dintre indivizi nu poți crea o lume rezonabilă în care alegerile și libertățile lor să conteze. Ca să văd rolul acestei valori, a trebuit să îmi privesc cu atenție propria viață. Am fost un copil crescut de bunici, oltenește, după despărțirea părinților.

De la bunicul meu am învățat să scriu, de la bunica mea să iubesc natura. Am ajuns la București după recăsătorirea tatălui meu. Dragostea din familie nu mi-a lipsit niciodată. Însă mi-a lipsit sentimentul echității lumii în care ne aflam: erau anii ’30 când tata a fost condamnat alături de câțiva colegi pentru un manifest de 1 mai.

L-am vizitat în lagărele de la Caracal și Târgu Jiu. Și am înțeles atunci ce înseamnă groaza când lumea îți scapă de sub control: am văzut ce poate face răul regimului legionar din anii ’40. Am învățat foarte bine, dar pentru că certificatul meu de bună purtare era afectat de detenția tatălui meu, târziu am reușit să îmi continui educația la un liceu industrial, „Polizu”.

În vara anului ’43, profesorul Cristian, de matematică, mai târziu cadru didactic la Politehnică, m-a pregătit, pe mine și alți doi colegi, fără costuri, pentru examenele de diferență, pentru a urma un liceu la zi. Primele mele examene serioase au fost în vara lui august 1944. Cerul era un spectacol inuman de bombardamente. Tata a fost eliberat, dar exclus din partid, pentru diferențe de opinie cu Gheorghiu-Dej. Și mama mea adoptivă a fost exclusă din partid.

Or asta a declanșat o serie de dificultăți din perspectiva locurilor de muncă. Deși a găsit un post la calea ferată de la Filaret, la numai un an după întoarcerea acasă, tata a părăsit această lume. Avea 44 de ani când a murit.

Iar eu aveam 15 ani când am descoperit durerea de a fi orfan. Aveam un frate pe cale de a se naște, pentru el lumea avea să fie și mai grea: una în care nu a putut să spună „tată”. Mi-am făcut liceul la real, la Spiru Haret, și începuse să mi se pară că viața e tocmai ca în matematică: un calcul diferențial și integral la care trebuie să te pricepi cât mai bine.

Deschide pe YouTube