Gâlceava din jurul Legilor Justiției a scos în evidență (în afară de poporul din stradă) o viziune oarecum forțată asupra grațierii: se pune semn de egalitate între aceasta și iertare.
Termenul ”grațiere” este împins cumva către forma socială a iertării, exprimată prin și pentru, să zicem așa, aleșii politici. Suntem creștini, ar trebui să iertăm (în primul rând potentații care au încălcat legea în acest moment particular al istoriei noastre). Totuși…
Iertarea, ca și vinovăția, sunt chestii strict personale, intime chiar. Așa cum nu există vinovăție colectivă, nu poate exista nici iertare colectivă.
De asemenea, se aduce acum în discuție anularea unor hotărâri judecătorești printr-o Lege, sau Ordonanță guvernamentală, pe motiv că Executivul consideră cu de la sine putere că anumite hotărâri judecătorești care bagă la pușcărie persoane importante ale clasei politice, nu sunt corecte!
În esenţă, adică principial, graţierea presupune ca o hotărâre judecătorească să poată fi modificată şi de altcineva/altceva decât de o altă hotărâre judecătorească. Ce înseamnă, tehnic, acest lucru în CONSTITUŢIE şi ce ar fi de făcut?
CONSTITUŢIA, Art. 1, (4): ”Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”.
Separaţia puterilor în stat înseamnă, în cazul Justiției, că o hotărâre judecătorească nu poate fi modificată decât de o altă hotărâre judecătorească. Orice imixtiune din partea executivului sau legislativului în hotărârile judecătoreşti este neconstituţională şi atacă esenţa democraţiei.
Dar…
CONSTITUŢIA, Art. 94: “Preşedintele României îndeplineşte şi următoarele atribuţii: d) acordă graţierea individuală”. Adică un condamnat poate fi eliberat nu printr-o altă hotărâre judecătorească, ci printr-o decizie a unei alte puteri în stat…
Ca atare, acest articol este în contradicţie cu Art. 1 (4), care interzice imixtiunea în problemele puterii judecătoreşti.
Se poate deduce fără efort că textul Constituţiei trebuie modificat în sensul unuia sau altuia din articole. Ori e laie, ori bălaie! Dar…
Dacă interzici imixtiunea preşedintelui în treburile justiţiei în cazuri concrete de sensibilitate socială deosebită ştirbeşti din autoritatea instituţiei prezidenţiale…
De asemenea, dacă modifici art. 1 (4), adică dai voie interferenţelor între puteri, suspenzi democraţia. ..
Ce este de preferat?
Ne luminează ARTICOLUL 152 din CONSTITUŢIE, care spune că:
“(1) Dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii”.
Ca atare, „independenţa justiţiei” nu se discută, sub nicio condiţie! De unde rezultă cu necesitate că graţierea este neconstituţională! Deși face parte din Constituție…
(Dacă Preşedintele poate modifica o hotărâre judecătorească, el apare mai presus de lege. Vorba lui Caragiale: “carele nu se poate!”).
Deci: grațierea este o încălcare a separației puterilor în stat, pentru că numai o hotărâre judecătoarească poate anula altă hotărâre judecătorească, altfel apare imixtiunea unei alte puteri de stat în treburile justiției…
De unde rezultă, cu mâhnire, că, principial vorbind, actuala Constituţie este neconstituţinală, iar din acestă dilemă trebuie, totuşi, să ieşim cumva.
De pildă: scoatem grațierea din vocabularul limbii române! Și din Constituție, desigur.
În ceea ce privește modificare unei hotărâri judecătorești printr-o lege sau OG, este și mai grav. Aceasta este o imixtiune grosolană a Executivului sau Legislativului în zona Puterii Judecătoriești. Adică, se anulează regula de bază a democrației: separarea puterilor în stat. Dispare Justiția, respectiv devine arbitrară în funcție de interesele clasei politice. Ceea ce este o catastrofă, pentru că:
O comunitate din care dispare justiţia este pe cale de disoluţie. În acest context, România eset în mare pericol în acest moment…
