Calendar creștin-ortodox 1 august. Scoaterea Sfintei Cruci

Prăznuirea scoaterii cinstitei și Sfintei Cruci a Domnului se face pe 1 august. Această sărbătoare s-a așezat în această zi în anii binecredinciosului împărat grec Manuil și a marelui domn al Rusiei, Andrei Gheorghievici, de către preasfințitul Luca, patriarhul Constantinopolului, de mitropolitul Constantin al Kievului și de Nestor, episcopul Rostoyului.

Și s-a așezat această prăznuire pentru o pricina că această: împăratul Manuil și marele domn al Rusiei petrecând în pace și iubire de frați, s-a întâmplat într-o zi de au ieșit la război: cel din Constantinopol împotriva turcilor, iar acesta din Rostov împotriva bulgarilor, că atunci marele domn Andrei petrecea în Rostov.

Bulgarii erau un popor necredincios, care se chemau așa după răul Volga, fiindcă petreceau în josul acestui rău. Și le-a dăruit Domnul Dumnezeu la amândoi biruință împotriva potrivnicilor.

Împăratul grec a biruit pe turci, iar domnul Rusiei a biruit pe bulgari și i-a supus lui, făcându-i birnici ai stăpânirii sale.

Iar marele cneaz Andrei avea obicei, când mergea la război împotriva vrăjmașilor, de lua cu sine în cetele sale, cinstită icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care are în brațele sale pe Pruncul Cel mai înainte de veci, pe Hristos, Mântuitorul nostru.

El mai lua încă și cinstită Cruce a Domnului, pe care o purtau doi preoți îmbrăcăți în veșminte sfințite. Astfel ieșea la război, cu aducere de multe rugăciuni cu lacrimi către Hristos Dumnezeu și către Preacurată Lui Maică, împărtășindu-se cu dumnezeieștile Taine ale Trupului și Sângelui lui Hristos.

Cu niște arme că acestea nebiruite se înarma mai mult decât cu săbiile și cu sulițele, și nădăjduia mai mult spre ajutorul Celui Preaînalt, decât spre vitejia și puterea oștirii sale, știind bine cuvântul lui David: Nu în puterea calului va voi, nici în pulpele bărbatului bine îi va plăcea. Bine va voi Domnul întru cei ce se tem de Dansul și întru cei ce nădăjduiesc spre milă Lui.

Încă și pe oastea să, acest binecredincios domn pe de o parte o întărea cu pildă cucerniciei sale întru rugăciuni, iar pe de altă o deștepta cu porunca să spre rugăciuni. Deci toți căzând înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și a cinstitei Cruci, se rugau Domnului cu lacrimi.

Iar marele domn, privind spre icoană, zicea în rugăciunea să astfel: „O, Stăpână, ceea ce ai născut pe Hristos, Dumnezeul nostru!

Tot cel ce nădăjduiește spre ține nu va pieri; și eu, robul Tău, te am pe Ține, după Dumnezeu, zid și acoperământ, iar Crucea Fiului tău, armă ascuțită împotriva vrăjmașilor. Deci roagă pe Mântuitorul lumii, pe Care îl țîi în brațele tale, că să fie puterea Crucii că un foc, arzând fețele potrivnicilor, care doresc război cu noi; iar sprijinul tău cel atotputernic să ne ajute nouă și să calce pe vrășmașîi noștri”.

Iar după multă rugăciune, sărutând ei sfânta icoană și cinstită Cruce, toți mergeau cu îndrăzneala împotriva vrăjmașilor și astfel le ajută lor Domnul cu puterea Crucii, iar Preasfântă Născătoare de Dumnezeu le ajută cu mijlocirile sale cele către Dumnezeu.

Un obicei că acesta având marele domn totdeauna, a ieșit cu astfel de rânduiala cu oastea să împotriva bulgarilor – precum de demult marele împărat Constantin a purtat semnul Sfintei Cruci înaintea oastei – și, mergând la câmp, s-a luptat cu oștirea bulgărească.

Deci, biruindu-i, a gonit după dânșîi și a luat patru cetăți ale lor, precum și a cincea, anume Brehimul, la răul Kamii. Și când s-a întors în cortul sau de la lupta cu păgânii, a văzut ieșind din icoană Mântuitorului și a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu o strălucire luminoasă că focul, care strălucea peste toate cetele.

Aceasta a fost în luna august, în ziua întâi. De aceea, marele domn, luând iarăși mai mare bărbăție și mai multă îndrăzneala, și-a întors puterea să împotriva păgânilor și a ars cetățile acelea cu foc, încât a făcut pământul acela pustiu; iar asupra celorlalte cetăți ce rămăseseră a pus dajdie, apoi s-a întors înapoi cu prăznuire.

Asemenea și Manuil, împăratul grecilor, care ieșise cu oastea să împotriva turcilor, a văzut tot atunci o minune că aceea, adică niște raze de foc ce ieșeau din icoană Mântuitorului și a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care o avea cu cinstită Cruce în ostile sale, și a biruit în acea zi puterea turcilor. Deci s-au înștiințat unul pe altul prin scrisori de biruință lor, cu ajutorul lui Dumnezeu, împotriva vrăjmașilor, și de strălucirea cea minunată pe care o văzuseră ieșind din chipul Mântuitorului și au proslăvit pe Dumnezeu.

Și sfătuindu-se cu arhiereii lor cei mai mari, au așezat prăznuire în ziua întâi a lui august, dând mulțumire lui Hristos Mântuitorul și Preacuratei Lui Maici.

Iar pentru pomenirea puterii Sfintei Cruci, cu care, fiind înarmați, au biruit pe vrăjmași, au poruncit că să scoată preoții cu mâinile lor cinstită Cruce din Sfântul Altar și să o pună în mijlocul bisericii, că să se închine ei toate popoarele creștine și cu dragoste să o sărute, proslăvind pe Hristos Domnul, Care a fost răstignit pe dansa.

Încă arhiereii au mai poruncit să se facă și sfințirea apei, și s-a numit prăznuirea această „Scoaterea Cinstitei Cruci”, căci se scoate cu slăvită umblare Crucea Domnului împreună și cu sfintele icoane, la pâraie, la fântâni și la izvoare.

Deci să prăznuim, fraților, lăudând și mulțumind Preamilostivului Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și Maicii Lui celei fără de prihană, Stăpână noastră cea binecuvântată Fecioara Maria, și slăvita Cruce să o cinstim cu dreapta credință.

Și să prăznuim cu cucernicie și cu plăcere dumnezeiască, având între noi pace și dragoste, mângâind cu milostenie pe cei săraci, depărtându-ne de toate lucrurile cele rele și luând aminte la frică de Dumnezeu, pentru că astfel plăcând Ziditorului și Stăpânului nostru, să ne învrednicim prăznuirii celei veșnice, împreună cu toți sfinții, în ziua aceea, în care se va arată pe cer semnul Fiul Omului, adică cinstită Lui Cruce, care va merge înaintea Celui ce va să vie cu slavă și cu putere multă, a judecătorului viilor și al morților, și va străluci pe toți drepții cu străluciri luminoase și dătătoare de bucurie.

Iar după săvârșirea judecății, va merge înaintea tuturor cetelor sfinților, povățuindu-i în împărăția cerului. Atunci vor prăznui, dănțuind în vecii cei fără de sfârșit, toți sfinții, cu care și pe noi, păcătoșii, să ne numere Preamilostivul Hristos Mântuitorul nostru, cu rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Amin.

Tropar la Praznicul Scoaterii Sfintei Cruci

Mântuiește, Doamne, poporul Tău și binecuvîntează moștenirea Ta. Biruință binecredincioșilor creștini asupra celui protivnic dăruiește și cu Crucea Ta păzește pe poporul Tău.

Condac la Praznicul Scoaterii Sfintei Cruci

Cel ce Te-ai înălțat pe Cruce de bunăvoie, poporului Tău celui nou numit cu numele Tău, îndurările Tale dăruiește-i, Hristoase Dumnezeule; veselește cu puterea Ta pe cei binecredincioși, dăruindu-le biruință asupra celui protivnic, având ajutorul Tău armă de pace, nebiruită biruință.

Crucea – instrumentul de tortură dătător de viață

Crucea este recunoscută că fiind unul dintre cele mai importante simboluri ale creștinătății. În vechime, latinii foloseau pentru cruce termenul „crux“, iar grecii  „stavros“,  desemnând  în primul rând stâlpul vertical, fără partea orizontală, pe care erau răstigniți cei condamnați la moarte. Acest instrument de tortură la păgâni a fost sfințit prin sângele Mântuitorului răstignit, devenind pentru creștini obiect sfânt și dătător de viață.

Pentru creștinul ortodox crucea este, în același timp, simbol al răscumpărării omului și obiect de cult.  El vede și cinstește în această, deodată: jertfă Fiului lui Dumnezeu; lemnul crucii pe care s-a răstignit Domnul, deci altarul Sau de jertfă; semnul crucii, semn al „Fiului Omului” și al creștinului în același timp, cu care însemnându-ne că și cu o pecete, arătăm participarea noastră la jertfă sfințitoare a lui Hristos.

Crucea și originea ei antică

Semnul crucii a fost folosit că simbol sacru, sub o formă sau altă, de către multe popoare păgâne, cu mult timp înaintea apariției creștinismului. În pagânism acest simbol avea semnificații mitice, fiind semnul prin care oamenii exteriorizau legătură cu forțele supranaturale. Potrivit cercetătorilor crucea și-a avut originea printre babilonienii din Caldeea antică și a fost folosită că simbol al zeului Tamuz.

Încă din epoca bronzului semnul crucii era folosit de multe popoare ale Europei, că simbol al consacrării, și era pus pe obiectele legate de nou-născuți. De asemenea, simbolul crucii a fost folosit în civilizația ariană că reprezentare mistică a luminii zeilor sau a focului sacru și chiar a soarelui. Oamenii de știință ai antichității considerau centrul unirii pământului cu cerul că fiind mijlocul universului. Cele patru brațe ale crucii indicau cele patru puncte cardinale.

Crucea în Vechiul și Noul Testament

Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție ne dau mărturii atât despre preinchipuirea Sfintei Cruci, înainte de răstignirea Domnului pe ea, cât și despre actul insemnarii cu sfânta Cruce, despre puterea ei divină, precum și despre tâlcuirea actului de însemnare a credincioșilor creștini, cu semnul Sfintei Cruci.

Sfânta Cruce este preinchipuita de exemplu, în Vechiul Testament, de „pomul vieții”, care a răsărit din pământ, din porunca lui Dumnezeu, în mijlocul raiului pamantesc, alături de „pomul cunostiintei binelui și răului” (cf. Facere 2, 9).

„Pomul vieții” este denumirea metaforică a sfintei Cruci, denumire care apare, cum se vede, chiar pe primele pagini ale Sfintei Scripturi. Acest lucru îl înfățișează ea, atât în scris în cărțile de slujba divină, cât și în mod plastic, în pictură.

Moise a trecut poporul Israel prin Marea Roșie în mod minunat, prin puterea divină a crucii, și l-a scăpat de robia politică egipteană, conducându-l la libertate. El a ridicat toiagul, și a întins mâna să, drept înainte, peste mare, a despărțit apele marii, în două, și evreii au trecut marea că pe uscat.

Când au intrat și egiptenii în mare, pe același drum uscat, că să-i inrobeasca, din nou, pe evrei, Moise, tot din porunca lui Dumnezeu, a întins iarăși mâna cu toiagul, și a făcut semnul de intretaiere al liniei drepte, pe care o schițase la despărțirea apelor marii. Apele s-au împreunat, și egiptenii au fost înecați, în mijlocul marii (vezi Ieșirea 14, 21-27).

De asemenea, binecuvântarea patriarhală, pe care a dat-o Iacob, cu mâinile, celor doi fii ai lui Iosif, Efraim și Manase, binecuvântare dată cu mâinile încrucișate, a preinchipuit sfânta cruce, cu peste 1500 de ani înainte de Hristos. „Israel (Iacov), înadins, și-a încrucișat mâinile și i-a binecuvântat.

Noul Testament ne prezintă, mai explicit decât Vechiul Testament, dumnezeiască învățătură despre importantă Sfintei Cruci. Crucea este altarul divin real și istoric al creștinismului, altar pe care Domnul Hristos S-a adus, „o dată, jertfă, că să ridice păcatele multora” (Evrei 9, 28).

Crucea este „puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 18), pentru cei ce voiesc să se mântuiască, adică pentru cei ce cred. Cu puterea divină a crucii se laudă Sfântul Apostol Pavel, în slăbiciunile sale omenești și în necazurile și stramtorarile pe care le îndură (cf. Gal. 6, 14). Ea este „pecetea divină” de pe față dreptcredincioșilor, pecete prin care aceștia au scăpat și scapă de urgiile vrăjmașilor văzuți și nevăzuți.

Tot în Noul Testament Crucea apare semn al Fiului Omului, la a două venire. Însuși Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Săi, care doreau să afle timpul celei de a două veniri a Lui, precum și timpul sfârșitului Lumii (Matei 24, 3) că, între semnele care vor fi, „atunci se va arată pe cer” (și) „semnul Fiului Omului” (Matei 23, 30), adică Sfânta Cruce.

Crucea în cultul creștin

Descoperirile arheologice din Palestina au arătat că semnul Crucii a fost folosit chiar de prima comunitate creștină din Ierusalim. Printre primele lucrări în care crucea apare că simbol creștin cu semnificații mistice, legate de mântuirea oamenilor adusă de răstignirea lui Hristos, amintim „Octavius“ a scriitorului creștin Minucius Felix, scrisă la sfârșitul secolului al doilea.

Apoi, crucea apare că semn creștin și la Clement al Alexandriei, care vorbește despre „semnul Domnului“, care a fost prefigurat de litera numărul 318 de la Facere 14:14, așa cum se explică și în Epistolă lui Barnaba.

Pentru numărul 300, s-a folosit litera „T“ din alfabetul ebraic, fiind evidență asemănarea cu semnul crucii, iar pentru  „18“, s-au folosit primele două litere ale numelui „Iisus Hristos“ (IH), ceea ce arată legătură dintre Hristos și Cruce.

Ιncepand din sec. IV, cinstirea Crucii s-a generalizat, manifestându-se public și intrând în cultul divin oficial al Bisericii. La această au contribuit și minunea apariției pe cer a semnului crucii, care încurajează pe Constantin cel Mare în lupta cu Maxentiu, pe care îl biruiește, punând-o că emblemă pe steaguri, iar apoi pe actele oficiale și chiar pe monede și interzicând a mai fi răstigniți pe cruce condamnații la moarte.

Altă minune a fost descoperirea Crucii Mântuitorului (anul 326), chiar pe locul răstignirii Lui. Sfânta Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, a înălțat o mare biserica pe locul calvarului (biserica Sfântului Mormânt) și altă pe locul unde s-a aflat Crucea răstignirii (Basilica Sfintei Cruci), unde a fost sfințită în ziua de 13 sept., anul 335, când a început și venerarea Sfintei Cruci în cultul creștin.

În anul 431 s-au introdus crucile în biserici și în încăperi, iar folosirea crucilor pe turle nu a apărut decât prin 586. În secolul VI, imaginea crucifixului a fost autorizată de biserica de la Roma.

Învățătură Bisericii despre cultul Sfintei Cruci a fost formulată de sinodul VII ecumenic de la Niceea (787) și completată de sinodul local de la Constantinopol (869), când s-a stabilit și doctrina despre cinstirea Sfintelor icoane: cinstirea Sf. icoane, a Sfintei Evanghelii și a Sfintei Cruci trebuie să fie egală.În Biserica Ortodoxă cultul Sfintei Cruci se manifestă prin sărbătorile închinate ei.

Dintre acestea amintim: Înălțarea Sfintei Cruci (Ziua Crucii sau Carstov), la 14 septembrie, Duminică Crucii (Duminică a treia din Postul Peștelui), Scoaterea cinstitului lemn al Sf. Cruci ( 1 august ) și Arătarea semnului Sfintei Cruci Împăratului Constantin (7 mai).

Tradiția răsăriteană celebrează mereu Crucea în slujbele speciale (Acatistul Sfintei Cruci, rugăciuni și imne, cântări din Octoih pentru cele două zile de post din săptămâna) compuse în cinstea și laudă ei, că pe o ființă vie. E invocată că fiind dumnezeiască, teologică, că sursă a puterii dătătoare de viață, că inepuizabilă în sensul ei.

Dovadă cultului crucii în pietatea poporului sunt crucile memoriale și troitele de lemn și piatră, presărate la răscruci, pe drumurile țării. Semnul crucii făcut pe frunte este unul dintre riturile cele mai vechi ale Bisericii.

Acesta este primul gest creștin pe care îl învață copilul încă din primii ani ai săi, semn fără care omul credincios nu-și începe ziua de muncă, nu se așează și nu se școală de la masă și cu care se culcă liniștit pentru somnul de noapte.

Mărturisirea dreptei credințe este Sfânta Cruce, prin care credincioșii recunosc unitatea divină în Sfânta Treime și cred în jertfă mântuitoare a lui Hristos, Care pe cruce S-a răstignit pentru mântuirea neamului omenesc.

Crucea – cele mai răspândite forme

Se cunosc circa 400 de forme de cruci, dintre care amintim pe cele mai răspândite:

Crucea „Tău“, în formă de „T“ este cunoscută în mod deosebit că fiind „crucea din Egipt”, adesea reprezentată cu un cerc sau un oval deasupra ei.

Crucea latină (crux immissa) cu brațe inegale (latura verticală mai lungă), este formă cea mai răspândită la ora actuală. Potrivit tradiției este crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul.

Crucea decussata – crucea în formă de ,X”, pe care a fost răstignit Sf. Andrei, primul dintre apostolii Domnului, care a fost și în părțile noastre, în Scitia Minor (Dobrogea), unde a propovăduit creștinismul (sec. I);

Crucea gammata (lat. crux gammata) – asemănătoare cu „gamma” Γ (litera mare a treia din alfabetul grec), cruce denumită svastica (cuv. sanscrit) = incarligata, cunoscută din cele mai vechi timpuri în Orientul îndepărtat (China) și în Europa, fiind socotită simbolul soarelui în mișcare și că semn tutelar al bogăției și mântuirii.

Acest semn a fost folosit și de creștini, încă din sec. IΙΙ, că formă ascunsă a crucii creștine (de teamă persecuțiilor). Săpăturile arheologice de la noi au descoperit crucea gammalt pe monumente și obiecte funerare (vase) din sec. ΙV-VI până în epoca feudală.

Crucea monogrammatica (lat. monogrammus; gr. μονογραμμοσ; – monogrammos = figura din linii) – semn ce reprezintă o cruce verticală asemănătoare cu litera „rho” ρ, din alfabetul grec, care combinat cu literele „iotă” I și „chi” X , tot din alfabetul grec, au format o monogramă pe care creștinii au preluat-o că modalitate de a desemna numele lui Iisus Hristos.

Acest semn se întâlnește pe multe monumente și inscripții descoperite la noi – la Tomis, Callatis (Mangalia), Histria și Dinogetia (în nordul Dobrogei), Biertan (Ardeal). Această monogramă creștină s-a numit și constantiniana.

creștin-ortodox